În mod normal, că e lunar sau trimestrial nu ar trebui să conteze. Însă măsura vine după ce în ianuarie s-au plătit dările aferente lui 2009, iar luna ianuarie este în mod tradiţional o lună cu încasări slabe. De asemenea, trecerea la decontul lunar reprezintă o lovitură puternică şi prin prisma faptului că termenele de achitare a facturilor s-au prelungit chiar la peste 30 de zile dacă nu chiar 60 sau, în unele industrii, 90 sau mai mult (în farma de exemplu, se încasează şi la 260 de zile!!!), ceea ce face ca cele mai multe firme să fie nevoite să plătească TVA la facturi neîncasate. În cazul decontului trimestrial, situaţia se mai regla cumva, fiindcă în lunile 2 şi 3 din trimestru mai încasai ceva din facturile din luna 1.

Aşa cum este conceput acel ordin, cam jumătate din firmele care au activitate vor fi obligate să treacă pe decont lunar mai devreme sau mai târziu. Din păcate însă, nu va avea nici un efect cu privire la creşterea disciplinei financiare. Cel mai probabil, se va renunţa la facturarea în avans, ci exclusiv la încasare, ceea ce, pe termen mediu, va văduvi statul de nişte sume pe care el le primea în avans.

1. Second job. Este începutul pe cont propriu. Afacerea nu permite un venit constant care să asigure un trai decent, ci, din contră, trebuie investit. Mulţi chiar pornesc afacerea ca pe un job secundar, fie au un serviciu şi tatonează terenul, fie au altă sursă de venit. Însă, atâta timp cât va fi tratată ca un “second job”, afacerea nu va evolua prea mult.

2. Main job. Este momentul în care afacerea produce suficient şi constant cât să asigure un salariu decent pentru proprietar, (cel puţin egal cu cel pe care l-ar obţine dacă s-ar angaja în domeniu) astfel încât acesta să se poată concentra exclusiv asupra ei. Este momentul în care poate apărea un angajat/colaborator sau chiar mai mulţi (în funcţie de profilul de activitate).

3. Good job. Este momentul “desprinderii”. Momentul în care afacerea devine sigură şi consolidată, iar veniturile depăşesc nivelul salariilor pe care le-ar fi putut primi proprietarul dacă ar fi rămas angajat. Numărul angajaţilor poate creşte

4. Afacere de sine stătătoare. Veniturile depăşesc nivelul salariilor şi afacerea nu doar că se susţine, dar îi permite proprietarului să investească în dezvoltarea ei sau în alte afaceri.

Această absenţă a legăturii cu economicul este una din problemele fundamentale ale mass-mediei româneşti. Toate se îndepărtează pe zi ce trece de cititori. Consumul de media este acum undeva la un nivel ridicol – sub un milion de cumpărători pentru presa scrisă (dacă însumăm tirajele cotidianelor naţionale şi regionale nu ajungem la tirajul Evenimentului zilei din perioada Cristoiu). Dacă mai punem şi consumul de reviste abia dacă atingem un milion de consumatori. Audienţele televiziunilor româneşti însumate abia mai ating acum jumătate din ce avea TVR-ul anilor ‘90. Sunt emisiuni care au audienţă nici cât o scară de bloc.

Motivaţia scăderii calităţii este “asta vrea publicul”. Din moment ce audienţele scad, mi se pare foarte clar că tocmai asta nu vrea publicul. Scăderea nu poate fi explicată prin creşterea internetului sau schimbarea obiceiurilor de consum. Polonia nu este foarte departe de noi, avem o istorie relativ similară, şi cu toate acestea, un cotidian polonez are 600.000 de copii vândute zilnic, mai mult decât toate cotidianele din România. Chiar şi singurul trust aflat pe creştere de tiraj, creşte prin inserturi, nu prin conţinut media. Produsul principal – ziarul – este de obicei aruncat la coş. De altfel, cam toată presa românească poate fi asemănată cu un tomberon, plin de produse expirate, miros pestisenţial şi multă, multă mizerie.ProTV era odinioară sinonim cu profesionalismul în media, acum este doar o cloacă abjectă şi audienţele sunt la o treime sau mai puţin faţă de primii ani ai postului. În ProSport sau în Gazeta Sporturilor găseşti orice altceva decât informaţii sportive.

Societatea românească a evoluat. Există o categorie importantă de consumatori care nu se mai regăseşte deloc în oferta media, oarecum surprinzător, fiindcă, de obicei, cererea îşi creează propria ofertă. Nici unul dintre cele patru cotidiane generaliste rămase pe baricade (Adevărul, Jurnalul, România liberă şi Evenimentul zilei – Gândul deja a pierdut teren) nu produce conţinut – reportaje, analize, informaţie relevantă, corectă şi netrunchiată, follow-up la articolele principale, interviuri cu personalităţi, informaţii externe), ci doar opinii emoţionale, informaţie eronată sau trunchiată interesat, anchete interesate. În urma unui articol dintr-o publicaţie românească întrebarea care îţi vine prima în minte este “cine are interesul?” Mass-media românească pierde pentru că şi-a pierdut relevanţa pentru consumatori. Iar când un business nu mai este relevant pentru consumatori singurul lucru care urmează este falimentul. Dacă ce-mi oferi nu are nici o valoare pentru mine, de ce să dau bani? Nu dau bani pe ziar. Dau pentru o carte, un CD/DVD…

Cred că mai degrabă putem asemăna criza cu un cutremur. La fel ca şi acesta, momentul este scurt în sine, însă refacerea durează de zeci şi sute de ori mai mult. Un cutremur durează câteva secunde sau minute. Dar efectele sale se resimt ani întregi. În cazul unui cutremur, cad imediat clădirile şubrede, avariate. Ele sunt cele mai vulnerabile. Le cunoştea toată lumea, chiar şi cei care locuiau în ele. Fie din lipsă de bani, fie din comoditate/lene/incompetenţă, nu se face nimic pentru a le schimba soarta. Alte clădiri sunt afectate serios şi, mai devreme sau mai târziu ajung improprii locuirii. În cel mai bun caz, sunt dezafectate şi demolate. În cel mai rău caz, rămân în picioare până la următorul cutremur. Alte clădiri sunt afectate foarte puţin sau deloc. Se mai sparg nişte geamuri, se mai crapă unii pereţi, dar nimic serios. Însă dacă nu sunt îngrijite pot ajunge să intre în categoria a doua. În cazul unei tragedii, nimeni nu rămâne neafectat. Durează ceva până când se degajează molozul. Durează ceva până când cei care au pierdut casa sau pe cineva din familie se refac emoţional.

La fel este şi cu criza economică. Prima etapă, “cutremurul” s-a încheiat. Dar asta nu înseamnă neapărat că ce este mai rău a trecut. Începe degajarea molozului, evacuarea şi demolarea clădirilor şubrezite. În 2010 şomajul va creşte, astfel că toate afacerile care se bazează pe vânzări către consumatorul final vor înregistra în continuare scăderi. Fiindcă aceste firme vor scădea, va scădea şi cererea de bunuri şi servicii din partea lor. Firme care nu fususeseră încă afectate pot începe să aibă acum probleme. Încasările la bugetul statului vor scădea în continuare – deşi bugetul este construit pe creştere, la fel ca cel din 2009. Păstrarea impozitului minim şi înlocuirea impozitului de 3% pentru microîntreprinderi va conduce la închiderea unui număr destul de mare de firme. O altă lovitură va fi plata anticipată a impozitului pe profit, măsură despre care se ştia de mai bine de un an care va lovi pe mulţi ca o surpriză. Închiderea unei microîntreprinderi înseamnă o gaură minimă de 1000 de euro/an la bugetul de stat (reprezentând taxele şi impozitele aferente unui salariat cu salariul minim). Dacă se va întâmpla ca anul trecut, avem o pierdere de peste 100 milioane de euro care nu poate fi acoperită din creşterea impozitului. Ţinând cont că în anul trecut şomajul practic s-a dublat, va exista o presiune imensă pe bugetul de stat, ceea ce va adăuga scăderi importante (pe de-o parte, prisma majorarea plăţilor care trebuie efectuate, pe de altă parte prin diminuarea încasărilor). Un şomer nu înseamnă numai consum redus, ci şi încasări reduse la bugetele de asigurări sociale şi cele de sănătate şi şomaj.

Pe lângă problemele legate de bugetele de stat mai este şi problema monedei naţionale, a cărei flotaţie ţine mai degrabă de un joc între BNR şi “investitori” străini şi mai puţin de realităţile economice. Şi la fel de brusc precum s-au schimbat la 180 de grade, alimentând aprecierea, tot la fel se poate schimba încă o dată, alimentând scăderea. În momentul de faţă, prognoza cursului ţine mai degrabă de “mama Omida” decât de calcule şi modele economice.

Criza se va termina doar atunci când şomajul va începe să scadă prin crearea de locuri de muncă, nu prin ieşirea din evidenţele statului. Rămân în continuare rezervat faţă de prognozele care anunţă o creştere economică pentru 2010, chiar şi în condiţiile schimbării bazei de raportare.

• Nu poţi face afaceri cu statul fără a avea implementat un sistem de management, simplu sau integrat;
• În multe domenii nu poţi activa fără a fi licenţiat/autorizat (electricitate, gaze, instruire personal);
• Nu poţi face afaceri cu firme mari dacă nu accepţi reglementările acestora – uneori trebuie acceptat şi cel puţin un audit anual;
• Conformarea cu legislaţia în vigoare – de exemplu, legea 319/2006 prevede ca fiecare firmă să-şi evalueze toate posturile de lucru, impun cerinţe minimale obligatorii de protecţia muncii;
• Evoluţia tehnologică – astăzi practic nu mai există firmă fără acces internet, destul de multe au cel puţin un site web, măcar un computer, o imprimantă, telefon mobil, telefon fix…;
• Concurenţa impune creşterea cheltuilelilor de marketing şi publicitate – nu mai există firmă să nu fi făcut măcar cărţi de vizită, fluturaşi, anunţuri de mică publicitate.

Pe măsură ce ne dezvoltăm, costurile unei afaceri cresc, aşa cum cresc şi exigenţele consumatorilor -fie ei persoane fizice sau juridice. Pe de-o parte, asta este bine, fiindcă vor rămâne pe piaţă numai cei care vor fi capabili să suporte aceste costuri, pe de altă parte, asta limitează intrarea pe piaţă, poate conduce la creşterea concurenţei neloiale.

Şi dacă piaţa nu-şi revine? Dacă se schimbă fundamental şi nu va mai semăna cu cea fost?

Deja multe industrii îşi schimbă complet modul de business. Un exemplu este industria pharma, care a creat un corp de angajaţi “de lux”, bine plătiţi, cu pachete salariale consistente. Toate firmele îşi reduc acum forţa de promovare şi îşi reduc numărul de angajaţi chiar şi cu 50%. Asta nu înseamnă doar sute de şomeri, ci şi ieşirea “din piaţă” a unor consumatori bine plătiţi, înseamnă sute de maşini mai puţin pentru firmele de leasing şi dealerii auto, înseamnă sute de laptopuri vândute mai puţin, înseamnă mii de zile de cazare în hoteluri mai puţin, mii de mese la restaurante mai puţin, înseamnă credite luate care vor deveni neperformante fiindcă cea mai mare parte dintre ei nu-şi vor mai găsi niciodată un post atât de bine plătit. Şi aici este încă bine fiindcă majoritatea dintre ei sunt medici, deci vor găsi un loc de muncă onorabil – dar mult mai prost plătit. Mai greu e pentru cei din mass-media, din industria financiar-bancară, din asigurări. Sunt pieţe care nu-şi vor mai reveni niciodată fiindcă s-au dezvoltat aberant, pe alte criterii decât cele economice, mizând inconştient pe o creştere perpetuă. ING a impus pe piaţă un model de dezvoltare cu doar o fracţiune din numărul de angajaţi al unei bănci concurente.

De fapt, piaţa nu-şi revine. Pur şi simplu se schimbă. Şi în piaţă vor rămâne doar cei capabili să se adapteze noilor condiţii.

Sunt însă domenii in în care productivitatea a crescut peste medie, cu 78.7% în domeniul fabricarii articolelor din paie si din alte materiale vegetale impletite, + 43.8% în domeniul fabricării echipamentelor electrice şi + 41.5% în automotive.

Pe marile grupe industriale, cea mai mare creştere a productivităţii muncii s-a înregistrat în industria bunurilor de capital (+26,4%), urmată de industria bunurilor intermediare (+18,6%), industria energetică (+17,5%), industria bunurilor de uz curent (+11,2%) şi industria bunurilor de folosinta indelungata (+6,2%).

Această productivitate a crescut ca urmare a scăderii numărului de angajaţi, scădere mai mare decât scăderea producţiei. Asta dovedeşte că a existat (şi mai există încă) un exces de angajaţi şi în sectorul privat, nu doar în cel de stat şi că este loc în continuare pentru scăderi. Se confirmă ce spuneam la un moment dat că, din orice organizaţie se pot da afară 10% din angajaţi fără ca activitatea acesteia să sufere.

Lipsa de productivitate cronică a angajaţilor români ţine pe de-o parte de lipsa de organizare şi eficienţă a managementului, dar şi prin absenţa unei discipline a muncii – care începe de la relativ inofensivele pauze de cafea şi ţigară, mailuri personale, până la aspecte mai grave cum ar fi ignorarea regulilor de protecţia muncii – coroborată cu absenţa unor competenţe profesionale (cunoştinţe operare PC/echipament de muncă, mai nou, limba română începe să devină o problemă serioasă pentru angajaţii tineri) şi absenţa unei culturi a responsabilităţii. Aceste trei probleme pot fi rezolvate printr-o întărire a disciplinei muncii, prin elaborarea unor fişe de post cu atribuţii şi responsabilităţi clar definite, în baza cărora să se poată identifica în mod clar responsabilitatea.

Mai multe detalii pe FormulareISO.ro.

Am lansat acest site din dorinţa de a oferi celor interesaţi un punct de plecare în implementarea pe cont propriu a unui sistem de management, fie că este vorba de calitate, ISO 9001, mediu, ISO 14001, siguranţa şi sănătatea muncii, OHSAS 18001, siguranţa alimentului, ISO 22000, sau siguranţa informaţiilor, ISO 27001.

Procedurile au la bază o experienţă de peste 5 ani în domeniul implementării sistemelor de management şi mai mult de două sute de sisteme implementate în companii, de la cele mici, cu doar câţiva angajaţi, până la companii cu câteva sute. De-a lungul timpului, sistemele au fost certificate de organisme româneşti sau străine, printre care amintim SRAC, Simtex-OC, Certind, AllCert, TUV Rheinland, TUV Nord, DAS Certification. Fişele de post sunt întocmite în baza standardelor ocupaţionale definite de COSA, dar şi a unei experienţe de aproape 10 ani în consultanţă în resurse umane.

Documentele se livrează în format MS Word şi pot fi uşor personalizate.