• Mi se pare aberant că Google nu este în stare să facă un management al versiunilor. Ai produse noi lansate cu versiunea 2, cu versiunea 3, în vreme ce ultima versiune este 4.
• Este cel puţin ciudat să ai nevoie de o aplicaţie ca să închizi alte aplicaţii. Înţeleg că aplicaţiile sunt produse de altcineva, dar mi se pare normal să existe un standard minimal pentru acestea, cum ar fi un buton de închidere. Nu e chiar “inginerie stelară”.
• Prin achiziţia Motorola, Google devine el însuşi jucător pe piaţa tabletelor şi al telefoanelor, ceea ce poate împieta relaţia cu principalii săi clienţi, Samsung şi HTC.
• Absenţa unui control asupra hardware strică experienţa utilizatorilor. Aici este aceeaşi problemă avută de Microsoft pe desktopuri, abia versiunea XP reuşind să rezolve această problemă. Este una din cauzele pentru care este preferat de cei care cumpără pentru prima dată un smartphone, în vreme ce la al doilea cota sa de piaţă devine egală cu IOS.

Faptul că Android deţine acum 50% din piaţa mobilă (telefoane şi tablete) se datorează mai degrabă absenţei unei alternative. IOs al celor de la Apple este subminat de preţul mediu de 500USD al produselor Apple, comparativ cu o medie de 200 de USD al produselor cu Android (vorbim de preţurile nesubvenţionate de operatori). Ceea ce surprinde este mai degrabă cota de piaţă a iOS, de 30% în condiţiile în care preţul lor este unul ridicat, iar pe desktop/laptop, cota lor de piaţă nu s-a scris niciodată din 2 cifre. Din acest punct de vedere, cred că în continuare Windows are o şansă pe această piaţă, fiind un produs mai degrabă la nivelul iOS, care va aduce integrarea cu un întreg univers (desktop PC, laptop, xBox).

Am lucrat într-o editură, într-o tipografie, în câteva redacţii din perioada romantică a presei. Mirosul de tipar proaspăt, chinurile BTului mi s-au impregnat în memoria afectivă. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc şi, deşi de ceva vreme citesc preponderent pe ecran, încă mai cumpăr cărţi, am aproape tot timpul 2 cărţi pe noptieră pe care le citesc mai mult sau mai puţin în paralel. De o săptămână, sau poate deja două?, proiectul “Biblioteca pentru toţi” al celor de la Jurnalul a sucombat şi nici cel de la Adevărul nu se simte mai bine. Am unele emoţii că vor duce la capăt “colecţia roşie”.

Mă bucur că fac parte dintr-o generaţie fericită. Pentru mine, 1989 a venit la fix. Aveam 18 ani, suficient cât să înţeleg ce înseamnă o dictatură, suficient cât să-mi inducă unele frustrări care îmi joacă acum feste, deşi le recunosc şi încerc să mi le suprim atât cât este omeneşte posibil, dar, pe de altă parte, la timp pentru a evolua într-o lume “normală”, atât cât poate să fie normală o societate proaspăt ieşită din dictatură, şi a mă dezvolta neîngrădit. Am profitat de perioadă acumulând o experienţă deosebită, greu de echivalat în alte condiţii. Am trăit “în direct” naşterea internetului (prima adresă de mail în 1998 pe hotmail, cu 2 MB) şi am făcut şi încă fac ceva bani “din el”, dar nu m-aş fi gândit că va ajunge să omoare printul.

Sigur, DVD au omorât CD, care au omorât casetele, benzile şi vinilurile, şi vor fi şi ele omorâte de raza albastră ori de te miri ce altă tehnologie. Dar nu m-am gândit că digitalul va omorî printul şi că la un moment dat cărţile vor dispărea. Digitalul ne schimbă mult mai mult decât ne putem imagina. Noi am apucat o viaţă off-line şi single-tasking, copiii noştri nu pot înţelege lumea fără o conexiune la internet şi minim zece taburi deschise în browser în vreme ce mai fac şi altceva. Vorbim deja de o cu totul altă cultură şi mod de înţelegere a vieţii şi societăţii.

Poate sunt prea deformat, dar nu m-am gândit niciodată la carte ca un simplu mediu (destul de perisabil), ci mai degrabă ca la un întreg. Încă nu-mi pot imagina o viaţă fără bibliotecă (am aproape 2000 de cărţi), dar nici în 1989 nu-mi imaginam viaţa altfel decât ca inginer într-o întreprindere, cu Dacie 1300 sau Oltcit, apartament cu 3 camere primit de la unitate şi concediu prin sindicat la Saturn.

Sigur, ca orice consultant în management, nu pot să nu văd aici o oportunitate de business. Digitalul permite “publicarea” şi a multor opere care altfel nu ar fi fost rentabile în varianta clasică.

În momentul de faţă, Apple este de departe într-o poziţie mult mai bună decât a fost vreodată. Are 4 linii de produse de succes (calculatoare/laptopuri, Ipod, Iphone, Ipad), la ultimele două fiind lider detaşat al categoriei. Şi-a păstrat neştirbită valoarea aspiraţională a brandului şi reuşeşte să performeze în toate categoriile în zona superioară de preţ. Are un model de business eficient, care valorifică foarte bine experienţa utilizatorului şi are capacitatea de a transfera utilizatori de la o categorie de produse la alta. În plus, Apple are numeroşi evanghelişti care fac de bună voie propagandă religiei.

În aceste condiţii, a vorbi despre faliment este exagerat.

Ştiu, un telefon este practic gratis la ofertele actuale de telefonie cu mii de minute incluse, dar timpul pierdut tot gratis este? Cât te costă să te uiţi la un site să vezi când a fost ultima oară actualizată informaţia acolo (una dintre persoanele care m-a sunat luase informaţia de pe un site care nu mai este actualizat din 2007)?

Ca să nu mai vorbesc de faptul că, trebuind să activez o adresă de mail a domeniului corespunzător fiindcă aveam înregistrat pe acea adresă la RoTLD un alt domeniu pe care voiam să-l actualizez şi nu aveam parola, în 24 de ore căsuţa poştală respectivă (repet, inactivă de 4 ani) s-a umplut de spam şi cel puţin 10 mesaje dintre ele ştiu sigur că se trimit din 2008. eci, de patru ani de zile, spamul respectiv se trimite în continuare, fără ca cineva să se sesizeze că există adrese inactive.

Eu de fiecare dată când primesc o cerere de ofertă verific ce firmă este potenţialul client, dacă are datorii sau probleme financiare, dacă merită efortul conceperii unei oferte comerciale… Este adevărat că mediul de afaceri românesc nu este tocmai transparent, cifrele de afaceri se comunică foarte târziu (în 2011 s-au publicat în septembrie datele pentru anul anterior), dar surse de informaţii există şi din 2-3 clickuri poţi afla esenţialul despre o firmă. Dar te scuteşte de probleme.

Majoritatea oamenilor preferă să se supună de bună voie decât să ia decizii sau să se implice. Psihologic vorbind, pasarea responsabilităţii le oferă confort în cazul unui eventual eşec, în schimb îşi pot asuma succesul ca “membru al echipei”. Atunci când apare un lider, cei din jur au tendinţa naturală de a se aşeza cuminţi în spatele său (mă rog, eventual cârcotind pe la colţuri). Un lider nu este contestat decât tot de cineva cu aptitudini similare, restul mulţumindu-se cu bârfa sau mormăieli interioare.

Acesta este şi unul din motivele pentru care implementarea unui set de proceduri într-o organizaţie este foarte uşor de făcut. Mai greu este apoi de menţinut, fiindcă dacă nerespectarea acestora nu este sancţionată se va transforma în normă.

Cea mai bună analogie este cu regulile de circulaţie. În România, nerespectarea lor este foarte rar sancţionată, de aceea circulaţia este haotică şi nu respectă nici măcar regulile de bun simţ. În schimb, imediat ce se trece graniţa, românii care acasă sunt zmei, devin mieluşei. La fel se întâmplă şi cu cetăţenii străini care petrec mai mult timp în România, după 2-3 luni ajung să adopte comportamentul localnicilor, deşi în ţara lor respectă legile şi normele. Din această cauză, în România, când cineva este sancţionat, el se consideră victimă. “de ce tocmai el, când toţi ceilalţi fac la fel?”

De aceea, atunci când se implementează un standard de management într-o firmă este foarte importantă partea post-implementare şi modul în care se verifică periodic respectarea acestuia. Fără introducerea unui proces de control intern real – fie internalizat, fie externalizat – implementarea va rămâne de formă, chiar dacă ea va fi şi certificată.

La fel de stupidă este şi doamna Mihaela Toma, contabila din Berceni, care tot trimite spam încercând să-şi promoveze prăvălia. Sigur, dânsa este probabil victima vreunui “specialist în SEO şi promovare” care a ameţit-o cu “puterea internetului”, dar ar fi putut avea măcar 2 neuroni să se gândescă dacă nu cumva o firmă din Baia Mare, Suceava sau Timişoara nu vor alege vreodată o firmă de contabilitate din Berceni, fiindcă mă îndoiesc că mailurile sunt trimise la firmele din Berceni şi împrejurimi. Nici măcar din Bucureşti nu va bate cineva drumul din Militari sau Drumul Taberei, preferând ceva din cartier. Spamul nu-i poate aduce decât cel mult o amendă de 1000 lei, şansele să-i aducă un client fiind la fel de mari ca eu să câştig la loterie.

Sunt două exemple de firme care nu ştiu cine sunt clienţii lor şi unde îi pot găsi. Este una dintre cele mai frecvente greşeli pe care o fac firmele. Şi dacă la Mihaela Toma poate fi explicabil şi scuzabil, la o multinaţională e penibil.

Faţă de 2009, piaţa a scăzut uşor, cu un milion de lei, după ce în 2009, primul an de criză, crescuse faţă de 2008 de la 149 la 172 de milioane (17%). În 2010 s-a schimbat podiumul, atât la general, cât şi în rândul organismelor româneşti, TUV Austria urcând pe locul 3 în locul Bureau Veritas, ameninţând serios poziţia organismului local, SRAC, iar la organisme româneşti, Certind trece pe locul doi în locul Simtex, departe însă de liderul SRAC. În momentul de faţă, cei de la TUV Austria au o cifră de afaceri mai mare decât cea a celorlalte TUV la un loc, oarecum surprinzător. Liderul clasamentului general este însă departe de locul doi şi rămâne pe creştere.

În rândul organismelor româneşti, SRAC rămâne lider cu o cifră de afaceri de aproape trei ori mai mare decât principalul urmăritor, pe locul doi – Certind, trei – SIMTEX. All Cert urcă un loc faţă de anul trecut înregistrând o scădere mai mică decât Certrom.

Legat de scăderi, ţinând cont că cifra de afaceri totală a rămas relativ aceeaşi faţă de anul trecut, înseamnă că ce au pierdut unii se regăseşte la alţii, aici campioni fiind TUV Nord (+65%), URS Certificări (+55%) şi TUV Austria (+45%). La polul opus, cele mai mari scăderi sunt la Certrom (-30%), TUV Karpat (-23%), RoCert (-19%) şi All Cert (- 17%).

Din păcate, piaţa de consultanţă este mai dificil de analizat datorită unui număr foarte mare de firme (în principiu, un organism de certificare colaborează în medie cu cel puţin 20 firme/PFA, fără însă a avea contracte de exclusivitate, asta înseamnând cam 250-300 de firme plus cam tot atâtea PFA). Întrucât este imposibil să le identifici, nu se pot face topuri relevante. Am căutat în Google keywordurile relevante şi am identificat 60 de firme, cu o cifră de afaceri însumată de 11 milioane de lei, dar piaţa ar trebui să fie de cel puţin 5-6 ori mai mare, probabil undeva între 35 şi 40% din piaţa organismelor de certificare. Dacă organismele româneşti sunt axate în special pe certificări de sisteme, la organismele străine grosul cifrei de afaceri provine din certificări de produse, expertize tehnice, verificări, pentru care aportul consultanţei este de cele mai multe ori nul, de aceea cifra de afaceri în consultanţă este mai mică decât cifra de afaceri a organismelor de certificare, probabil, valoric, între 60 şi 70 milioane de lei.

În general, piaţa este dominată firme tip “one-man-show”, de obicei auditor pentru unul sau mai multe organisme de certificare, foarte puţine firme având mai mult de 2 angajaţi.

Îmi este greu însă să cred că primele 5 firme (din aceste 60) pot fi depăşite de alte firme care nu există la o căutare pe Google pentru domeniul lor de activitate. Deci, primele 5 firme ar fi Hendrix Management Experience, cu 953.872 lei (scădere 41%), ISO Direct, din Tg-Mureş, cu 890.553 lei, Libra Quality Consult cu 830.811 lei, Compania de Consultanţă şi Audit – Cluj-Napoca, 546.235 lei (scădere de 36%) şi INAQ, 543.054 lei. Mai departe, cifrele sunt ceva mai mici, şi deja suntem într-o zonă în care pot exista şi alte firme neidentificate de mine. (Acesta este şi motivul pentru care nu public tabelul. Dacă e cineva interesat, firma mea este pe la jumătate.) Primele 3 au între 8-10 angajaţi, celelalte două numai trei. În rest, 3 firme în zona 300-500.000 lei şi mai mulţi angajaţi, restul firme cu unul, maxim doi angajaţi şi cifre de afaceri între 100.000 şi 200.000 lei. În afara acestui grup de 60, am identificat preponderent firme mici, între 30.000-50.000 lei cifră de afaceri anuală.

O altă problemă în definirea pieţei de consultanţă este faptul că multe firme au şi alte activităţi – training, alte activităţi de consultanţă (de ex.: juridic, fonduri europene, protecţia muncii, obţinere de autorizaţii şi permise etc.) – încât este greu de discernut cât anume din cifra de afaceri este legată efectiv de consultanţa pentru certificare, ce poate fi în realitate neglijabilă ca pondere.

* Prima coloană după numele organismului de certificare este cifra de afaceri pe 2008, a doua 2009, a treia 2010, a patra procentul de creştere/scădere 2010 faţă de 2009. Sursa datelor, Ministerul de Finanţe.

Implementarea şi certificarea unui sistem de management sunt acte voluntare. În România, datorită faptului că certificarea apare ca cerinţă explicită în caietele de sarcini sau pentru obţinerea diverselor autorizaţii sau avize, a devenit mai degrabă obligatorie pentru firmele care doresc să participe la licitaţiile publice sau care au nevoie de autorizaţii gen ANRE, ISU etc. Din punct de vedere legal, nu există nicăieri specificată vreo obligaţie a firmelor sau a autorităţilor contractante în acest sens. În practică, fenomenul însă a condus la situaţii aberante în care pentru proceduri de achiziţie care nu implică cine ştie complexitate şi pot fi rezolvate de firme mici (maxim 10 angajaţi, de exemplu) să se ceară sisteme de management integrate din trei, patru sau chiar cinci standarde, dificil de gestionat chiar şi într-o organizaţie de dimensiuni mai mari. Ca să nu mai vorbim de inutilitatea unui sistem de management al securităţii informaţiilor la o firmă de instalaţii electrice ori construcţii.

Din punct de vedere practic, cerinţa unei autorităţi publice de a solicita existenţa unui sistem de management – în principal cel de management al calităţii – este justificată de gradul de control asupra proceselor interne ale unei firme pe care un sistem de management îl presupune, certificat printr-un audit din partea unei organizaţii independente. Este o asigurare că, în cazul apariţiei unei probleme, în firma respectivă există proceduri – care au început să fie cerute explicit prin caietele de sarcini sau la autorizare – de execuţie, control şi gestionare a neconformităţilor şi că firma respectivă ştie ce trebuie făcut.

Acesta este, în realitate, şi principalul motiv pentru care o organizaţie ar trebui să implementeze şi, eventual, certifice, un sistem de management, în primul rând un sistem de management al calităţii în baza SR EN ISO 9001:2008. Acest standard impune cerinţe legate de controlul documentelor şi înregistrărilor, controlul neconformităţilor, planificare, gestionare resurse materiale şi umane, analiză managerială şi audit intern, gestionarea relaţiilor cu clienţii şi furnizorii.

Implementând un sistem de management, o firmă capătă un control mai bun asupra afacerii proprii. Deşi poate părea surprinzător, mai mult beneficiază de o asemenea implementare o firmă de dimensiuni mici, decât una de dimensiuni mari care, de regulă, are proceduri care exced cerinţele standardului şi îşi permite personal calificat şi dedicat pentru controlul proceselor – planificare, achiziţii, resurse umane, control intern etc. Pentru astfel de firme, aduce în principal beneficii de imagine, iar auditurile periodice din partea unui organism de certificare sunt utile ca formă de feedback asupra performanţelor şi evoluţiei proprii. O firmă mică poate ajunge la un nivel de control similar prin adoptarea aceluiaşi mod de management ca o firmă mare.

O astfel de implementare nu este un proces dificil şi se poate face în orice organizaţie, chiar şi cu doi-trei angajaţi. Dacă sunt anumite activităţi care nu se pot acoperi intern, ele pot fi externalizate – ca de exemplu, activitatea de audit intern. Este însă foarte important ca organizaţia să nu se mulţumească doar cu achiziţionarea de hârtii, ci să profite de această implementare pentru a-şi îmbunătăţi performanţele. De aceea este bine să caute parteneriate cu acele organizaţii – firme de consultanţă, organisme de certificare – ce pot aduce plusvaloare. Dacă este vorba doar de hârtii, orice preţ ai plăti pe ele, oricât de mic, este oricum mare.

Exceptând cazurile în care le primesc “pachet” de la firma-mamă, acelaşi lucru se petrece şi în firme mari, cu o structură (cvasi)corporatistă şi în firme mici, de tip antreprenorial.

Noul Cod al Muncii pune un accent mai mare pe definirea responsabilităţilor şi stabilirea obiectivelor, or asta nu se poate face fără o definire clară a proceselor şi responsabilităţilor persoanelor implicate. În ceea ce priveşte acestea din urmă, există deja disponibile profile şi standarde ocupaţionale care pot sta la baza definirii lor (fiindcă, desigur, au un grad de generalitate şi necesită adaptări, nu doar copy/paste).

Absenţa acestor definiri concrete permite eludarea sau pasarea responsabilităţilor, dar şi o supraîncărcare cu atribuţii nespecifice. Desigur, cu cât firma este mai mică, cu atât segregarea activităţilor este mai dificil de făcut, dar cu atât mai mult devine importantă prioritizarea taskurilor, existând riscul alocării unor resurse nejustificate către activităţi secundare în detrimentul celor cu adevărat importante, sau pur şi simplu al ignorării/uitării altora.

De aceea, o definire a proceselor şi a unei hărţi a acestora este foarte importantă, ea fiind baza planificării activităţilor şi stabilirii atribuţiilor şi responsabilităţilor. Pentru firmele mici, planificarea şi prioritizarea sunt esenţiale deoarece ele nu dispun de resurse, nici materiale, nici umane.