Ceea ce este însă mai greu abia urmează, însă permen mediu şi lung. Au trecut 20 de ani de la Revoluţia din ’89. De-acum încolo încep să intre pe piaţa muncii oameni care au fost pregătiţi în “libertate”. Or, rezultatele sunt îngrijorătoare. Procentul de CV-uri cu greşeli gramaticale a ajuns mai mare decât cel al CV-urilor corecte. Ofertele comerciale sunt din ce în ce mai neglijent redactate. Serviciile multor firme private au ajuns mai proaste decât cele prestate de stat. Nu-ţi trebuie cine ştie ce simţ de observaţie pentru a observa că societatea se polarizează din ce în ce mai accentuat şi că dispare media cam în orice. Avem absolvenţi care ies analfabeţi, la propriu, din facultate [să ne înţelegem, oameni care nu ştiu să crie şi să citească, nu "analfabeţi funcţionali", care pot scrie şi citi dar sunt incapabili să completeze corect un formular, sau nu pot interpreta textele citite], dar şi tineri “dopaţi” cu meditaţii la nenumărate materii şi care în marea majoritate capătă burse în străinătate şi rămân acolo. Avem specialişti şi cârpaci, dar nu muncitori capabili. Vor fi doar “vârfuri” şi “cozi”.

Firmele din România vor avea dificultăţi din ce în ce mai mari în a găsi oameni capabili să muncească decent, astfel încât să merite banii pe care îi primesc. Lipsa de calificare va accentua disfuncţiile sociale şi va atrage în România doar investiţii care mizează pe forţă de muncă necalificată, adică valoare adăugată redusă care va adânci subdezvoltarea. Modelele promovate de societate în ultimii 10-15 ani au fost modelismul pentru fete şi becalismul pentru băieţi. Modelul de capitalist e JR Ewing, singurul de care au avut cunoştinţă românii la momentul 1989. Dacă te uiţi la majoritatea reprezentanţilor businessului autohnon vei descoperi preponderent copii mai mult sau mai puţin reuşite ale texanului.

Din spaţiul public lipsesc ideile. Pe vremea lui Ceauşescu, de exemplu, competiţia între Manolescu şi Simion era una cu reverberaţii destul de vizibile în întreaga societate, oricum, mai larg decât simplul cerc de intelectuali (desigur, asta nu însemna că lumea citea România literară ca pe sfânta evanghelie, dar tirajul la vremea respectivă era sensibil mai mare). Pe lângă Manolescu şi Simion, mai existau şi alte modele şi repere. Da, societatea comunistă nu este cea mai bună contrapondere, dar este singura pe care o avem la îndemână pentru comparaţie majoritatea dintre noi. Şi pentru mulţi comparaţia naşte frustrări, care se vor accentua pe zi ce trece, putându-se transforma într-o bombă socială. Simplificarea socială prin limitarea la două “clase sociale”, proştii prost pregătiţi şi prost plătiţi şi profesioniştii cu venituri mari este de natură a alimenta violenţa socială şi resentimentele.

Nu economic trebuie să se refacă România. Asta e simplu. Ci prin educaţie, prin dragoste faţă de ţară, prin dezvoltarea respectului faţă muncă.

“Pe timp de furtună proştii fug, iar înţelepţii îşi fac mori de vânt”.

Revenind, când criza a început să-şi facă simţiţi colţii, estimam că zona de implementare sisteme de management va scădea abrupt, pe măsură ce constrângerile bugetare vor limita fondurile publice, în schimb va creşte partea de dezvoltare instrumente de optimizare şi de creştere a eficienţei. Realitatea însă e… complexă. Această cerere a dispărut complet – ultimul CRM a fost implementat în vara lui 2008 şi ultimul sistem SFA în toamna aceluiaşi an. În schimb, a crescut treptat cererea pentru sisteme de management. Au apărut inclusiv companii care nu avuseseră nici o tangenţă cu statul.

În vremuri de restrişte, firmele româneşti se îndreaptă către stat pentru salvare. Acelaşi stat pe care îl acuză că practică impozite mari şi proceduri de achiziţii netransparente. În loc să se eficientizeze şi să-şi crească competitivitatea, aşteaată pleaşca de la stat. În acelaşi timp, companii spaniole, portugheze, italiene, împinse de foame din ţările lor aleargă peste tot – prin România, Bulgaria, Ucraina, Moldova, Iugoslavia, prin Polonia, Croaţia, dar şi prin Irak, Iran, prin America de Sud – după contracte şi afaceri. Sunt mult mai bine organizate, mai eficiente şi mult mai competitive. Şi produc bani pe care îi trimit acasă. Firmele româneşti nu pot decât să spere să obţină firimituri ca subcontractanţi ai acestora.

Ştiţi vreo firmă românească să fi pornit în expansiune în Bulgaria, Iugoslavia, Moldova, Ucraina? Mai bine închidem prăvălia sau ne milogim după vreun contract de la stat.

Putem oare privatiza Justiţia? Până la urmă, este cam ceea ce a făcut Gigi Becali (aprobat mai mult sau mai puţin cu voce tare de majoritatea populaţiei). Aparent ideea este absurdă, fiindcă atunci cei care ar avea bani ar putea fi avantajaţi. Oare? Şi-ar permite o firmă privată nivelul de despăgubiri la CEDO al statului român? Cumva, mă îndoiesc de asta. În plus, deja există un precedent prin puzderia de firme de protecţie şi pază care nu sunt altceva decât o poliţie privată.

La fel şi în sănătate, deja avem servicii medicale private (până la un anumit nivel, deoarece investiţia este foarte mare şi pentru moment nu se justifică, statulş neîncurajând până acum  concurenţa), inclusiv servicii de urgenţă, cel puţin la fel de eficiente ca cele de stat. Iar costurile nu sunt cu mult mai mari (dacă ne referim la TCO – total cost of ownership – costul total al achiziţiei serviciului, respectiv, plăţi informale, plata unei părţi din tratament, plăţile de asigurări de sănătate).

Inclusiv în zona “prestaţiilor sociale” zona privată este mai eficace, în ciuda beţelor în roate puse de stat. Da, numărul poveştilor de succes este relativ mic, tocmai pentru că este o zonă în care descurajarea funcţionează foarte puternic.

Dacă ne uităm la istorie, vedem că privatizările au însemnat salvarea unor companii/servicii prestate de stat. Dacia & Automobile Craiova vs. Aro, Tractorul, Semănătoarea. Banca Agricolă vs. Bancorex. Şi exemple se pot găsi nenumărate. Inclusiv (de fapt, mai ales) exemple în care greşelile privatului au fost plătite prin ieşirea din business. Doar statul nu iese niciodată din business, indiferent de numărul de greşeli sau de cât de costisitoare sunt.

Până unde putem merge? Dacă am privatiza şi preşedinţia sau Parlamentul? Sau Curtea Constituţională?

Există însă şi o zonă a eşecului privat. Educaţia. Preponderent, zona privată este compusă din “fabrici de diplome”. Desigur, aici există şi o explicaţie socială. Numărul mic de absolvenţi de la stat la începutul anilor ’90 şi o presiune socială puternică a dat o cerere enormă pentru “diplome” şi iniţiativa privată nu a făcut decât să profite de conjunctura economică favorabilă. Rămâne de văzut dacă vreuna din instituţiile de învăţământ private va ajunge să înţeleagă că poate este mai bine să aibă un student cu o taxă de 5000 de euro/an decât 20 cu 250.

Au depus: fotomodele (vreo 10, 2 dintre ele cu tot cu galerie de poze – nu vreţi să ştiţi cum arată un CV de 15 MB, desigur, trimis pe mail), 25 vânzătoare diverse profiluri (mobilă, gogoşerie, confecţii, cosmetice…), 169 secretare/asistent managere, agenţi de vânzări (314), dintre care cu o singură experienţă în CV 246, 4 (patru) indieni, 2 africani (da, Congo), un iranian, un francez (?!). 80% din CV-uri aveau denumiri geniale (CV.doc, CV 2010.doc, CV nou.doc, CV engleza.doc). 76% din adrese de mail erau haifaviste (pisicutza69…, andreiutza90…, cover_girl_best. 89% din CV-uri erau în formatul aberant de CV european (să-i trăiască familia şi tot neamu’ celui care l-a inventat).

Criză? Ce e aia criză? Mărturisesc că nu am mai avut de a face cu recrutarea din 2007 când am recrutat echipa la ISS. Deşi este criză şi sunt mii de şomeri, este mai greu să găseşti oameni decât în plin avânt economic. Citind CV-urile îmi dau seama câţi dintre aceşti actuali şomeri frecau de fapt menta prin firme, câţi absolvenţi de Spiru sunt în piaţă şi vor “un post conform pregătirii”, câţi analfabeţi cu fumuri există… Deprimant.

Cel/cea mai…

• tare nume de fişier: New WordPad Document.doc
• simpatică adresă de mail: alinutza_blondutza@
• cea mai profundă: serendipity@
• ciudată experienţă de muncă: fotbalist Juventus Colentina
• tare poză: la PC în camera copilului (?) – se văd postere cu Mickey Mouse şi multe, multe pluşuri (nu, nu erau poze în costum de baie); locul doi, o poză în rochie de naşă şi sărmăluţe în păr.
• cea mai depărtată experienţă: vânzător gogşerie;
• cea mai înaltă calificare: un MBA la Iaşi (sic!)
• cea mai slabă calificare (hm, nu ştiu dacă e termenul cel mai corect): şcoala de moaşe (singura fără studii superioare, da, vânzătoarea la gogoşerie era absolventă de marketing şi relaţiii internaţionale la Spiru Haret)

Atunci, de ce se munceşte frecvent la noi peste program? Inclusiv în firme care în filialele din alte ţări angajaţii “rup uşa” la terminarea programului. Răspunsul este foarte simplu: lipsa de eficienţă. Care nu este neapărat vina angajaţilor, ci a managementului, căci productivitatea muncii este dată de management şi organizare. Aici poate fi identificată o oarecare lipsă a firmelor româneşti. Cunosc multe situaţii în care se preferă doi-trei angajaţi plătiţi cu 1000 de lei pentru o activitate pe care ar putea-o face un altul motivat şi cu un salariu de 2000 de lei. Faptul că firmele tolerează pierderea de timp duce la devalorizarea muncii şi încurajarea comportamentului lipsit de responsabilitate. Din fericire, de regulă, oamenii de valoare nu fac mulţi purici în locuri unde capacităţile lor nu sunt apreciate/înţelese.

La tragedia proaspăt petrecută (ca şi la cea anterioară) s-a sărit mult prea repede la criticarea autorităţilor şi a “patronilor nemiloşi”, ignorându-se complet rolul familiei şi al individului însuşi. Merge “să tragi la jug” când eşti tânăr. Am lucrat în mass-media, în publicitate şi nu puţine au fost nopţile în care la 2-3 eram încă la birou pentru a termina ceva. Cu o pizza/shawrma şi o butelcă de cola munceam fără griji. Era fun. Mai lucram şi sâmbăta şi duminica fără probleme. Până când am pornit pe cont propriu, în 2002, am avut aproape tot timpul cel puţin 2 joburi/colaborări pe lângă slujba principală. Asta însă merge la 20 de ani, nu de la 30 încolo. Nu când ai copii de crescut.

Nu cred în vina companiilor/patronilor. Nu trăim în sclavagism. Din contră, majoritatea companiilor au o teamă reală faţă de problemele pe care le pot crea angajaţii. Cam 99% din litigiile de muncă se rezolvă în favoarea angajaţilor. Fiecare este responsabil în primul rând pentru propria persoană. Costă în jur de 100 de lei un set de analize, pe care, cu puţină alergătură pe la medicul de familie, le poţi face şi gratuit. O dată pe an, măcar. Nu te costă nimic să spui că sarcinile sunt prea mult şi să ceri o distribuire mai echitabilă a eforturilor sai nişte termene mai umane. “Nu-ţi convine, pleacă” e simplu de spus, dar nu este chiar atât de simplu de făcut. Mă rog, dacă lucrezi “la negru”, asta e. E alegerea ta.

În mod normal, că e lunar sau trimestrial nu ar trebui să conteze. Însă măsura vine după ce în ianuarie s-au plătit dările aferente lui 2009, iar luna ianuarie este în mod tradiţional o lună cu încasări slabe. De asemenea, trecerea la decontul lunar reprezintă o lovitură puternică şi prin prisma faptului că termenele de achitare a facturilor s-au prelungit chiar la peste 30 de zile dacă nu chiar 60 sau, în unele industrii, 90 sau mai mult (în farma de exemplu, se încasează şi la 260 de zile!!!), ceea ce face ca cele mai multe firme să fie nevoite să plătească TVA la facturi neîncasate. În cazul decontului trimestrial, situaţia se mai regla cumva, fiindcă în lunile 2 şi 3 din trimestru mai încasai ceva din facturile din luna 1.

Aşa cum este conceput acel ordin, cam jumătate din firmele care au activitate vor fi obligate să treacă pe decont lunar mai devreme sau mai târziu. Din păcate însă, nu va avea nici un efect cu privire la creşterea disciplinei financiare. Cel mai probabil, se va renunţa la facturarea în avans, ci exclusiv la încasare, ceea ce, pe termen mediu, va văduvi statul de nişte sume pe care el le primea în avans.

1. Second job. Este începutul pe cont propriu. Afacerea nu permite un venit constant care să asigure un trai decent, ci, din contră, trebuie investit. Mulţi chiar pornesc afacerea ca pe un job secundar, fie au un serviciu şi tatonează terenul, fie au altă sursă de venit. Însă, atâta timp cât va fi tratată ca un “second job”, afacerea nu va evolua prea mult.

2. Main job. Este momentul în care afacerea produce suficient şi constant cât să asigure un salariu decent pentru proprietar, (cel puţin egal cu cel pe care l-ar obţine dacă s-ar angaja în domeniu) astfel încât acesta să se poată concentra exclusiv asupra ei. Este momentul în care poate apărea un angajat/colaborator sau chiar mai mulţi (în funcţie de profilul de activitate).

3. Good job. Este momentul “desprinderii”. Momentul în care afacerea devine sigură şi consolidată, iar veniturile depăşesc nivelul salariilor pe care le-ar fi putut primi proprietarul dacă ar fi rămas angajat. Numărul angajaţilor poate creşte

4. Afacere de sine stătătoare. Veniturile depăşesc nivelul salariilor şi afacerea nu doar că se susţine, dar îi permite proprietarului să investească în dezvoltarea ei sau în alte afaceri.