Eşecul lamentabil al acţiunii „societăţii civile” de a organiza un scut uman în apărarea Monicăi Macovei are, pe lângă câteva explicaţii evidente, şi unele asupra cărora ar trebui zăbovit puţin, mai ales că acest eşec se constituie ca un semnal de alarmă serios pentru Traian Băsescu.

Desigur, explicaţia cea mai evidentă este că organizatorii au fost câteva ONG-uri nu foarte cunoscute şi cu atât mai puţin populare. Să fim serioşi, doamna Alina Mungiu Pipidi nu este mai populară decât un Dan Voiculescu, de exemplu, iar Traian Răzvan Ungureanu are o notorietate mai mare şi se bucură de un respect mai mult în rândul colegilor de breaslă decât în rândul publicului larg. Nici Gabriel Liiceanu nu este un personaj deosebit de popular şi cunoscut, deşi de aproape un an de zile apare săptămânal la televizor în propriul talk-show.
Această lipsă de notorietate şi de popularitate a fost suplinită parţial de mass-media care a promovat destul de activ evenimentul, fie creând un scandal jenant în jurul său (vezi atacul de prost gust al celor de la Ziua), fie exagerându-i proporţiile. Această promovare însă nu a atras în piaţă decât vreo 400 de persoane (hai să spunem 1000, conform numărătorilor cele mai optimiste).
De ce nu a avut succes mitingul de apărare a Monicăi Macovei? Lăsând la o parte lipsa de notorietate a organizatorilor, în definitiv, nu ei erau importanţi, ci cauza, iar Monica Macovei beneficiază de o imagine bună nu doar la Bruxelles, cred că explicaţia reală a eşecului este cea care apare din articolul meu de ieri şi anume că electoratul nu a sesizat că doamna Macovei s-ar afla cumva în pericol sau că România însăşi s-ar afla în pericol prin plecarea ministrului Justiţiei.
Aceasta este una din ocaziile în care apare cel mai evident că există o diferenţă majoră între România de la televizor şi România reală. Certurile actuale dintre politicieni sunt urmărite mai degrabă ca un show tv decât ca ceva care îi priveşte direct. România reală trăieşte din ce în ce mai bine, are rate la dvd, home cinema, frigider, maşină sau casă, vrea să se distreze.
Pentru micul om de afaceri criză nu este că s-au certat Băsescu şi Tăriceanu, ci că idioţii de la şomaj, Pensii şi Sănătate au scos programele de declaraţii cu o săptămână înainte de termenul limită pentru depnerea lor. Pentru oamenii normali, criza nu mai are atribute „externe”, ci „interne”. O criză este ceva care îl afectează direct şi concret, cum ar fi cotactul cu sistemul sanitar... Abia atunci (re)descoperă politicul şi înjură incapacitatea autorităţilor. Nu corupţia sau hărţuirea lui Adrian Năstase/Dinu Patriciu/Codruţ şereş sunt problema justiţiei româneşti, ci lentoarea exasperantă a sistemului judiciar, arbitrarul justiţiei care condamnă o babă pentru un sac de cartofi dar o scoate basma curată pe soţia unui senator care a ucis doi oameni. Nu aş vrea să cad acum în accente populiste, însă pentru Monica Macovei sinuciderea tatălui Larisei Chelaru (fetiţa de la Iaşi ucisă de un vecin oligofren pe care Justiţia l-a condamnat abia târziu) reprezintă un cartonaş roşu mult mai important decât orice discuţie academică despre reforma justiţiei sau lupta împotriva corupţiei. Degeaba vine doamna Macovei şi ONG-urile care o susţin să raporteze producţii record la hectar în reforma Justiţiei când orice cetăţean intrat în malaxorul acesteia se loveşte de un sistem kafkian care pur şi simplu îi doboară pe cei mai slabi. Obsedată de cauzele „mari” „societatea civilă” şi mass-media neglijează complet cauzele mărunte, cele care îl interesează cu adevărat pe cetăţean.
Faptul că în Bucureşti a ajuns să pice curentul în fiecare zi este mult mai important decât ce zice Vanghelie sau Orban or proiectele faraonice ale lui Videanu.
Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, românii vor să culeagă beneficiile. Or, în loc de asta, ei văd cum politicienii au început să se certe între ei, cum intelectuali respectabili îşi dau poalele peste cap în sprijinul unuia sau altuia... Un spectacol jenant care nu are nici o legătură cu ceea ce are nevoie cetăţeanul.
Aici s-ar putea să piardă serios Traian Băsescu, văzut din ce în ce mai mult ca un factor perturbator. Este evident că în momentul de faţă el face absolut orice pentru escaladarea conflictului, deşi rolul său este exact invers, şi asta s-ar putea să-l coste. Ultimele gesturi în acest sens îl constituie amânarea acceptării nominalizării lui Cioroianu pentru funcţia de ministru de Externe care nu are alt rol decât de a-i enerva pe liberali şi a-i face să voteze pentru suspendarea sa pentru a se putea prezenta apoi în faţa opiniei publice rânjind de bucurie că liberalii „s-au demascat”, şi conducerea unei şedinţe de guvern fix în ziua în care Parlamentul discuta despre suspendarea sa în care lansează hodoronc-tronc problema arzătoare a contractelor chinezeşti.
Faptul că în sprijinul Monicăi Macovei au venit doar o mie de persoane ar trebui să fie un semnal de alarmă şi pentru Traian Băsescu, mai ales că parlamentarii au obţinut ceea ce au vrut cu adevărat. Posibilitatea de a-l toca pe preşedinte pe termen mediu în vederea erodării imaginii publice a acestuia, mai ales că preşedintele comisiei este chiar Dan Voiculescu. Preşedintele este în continuare o persoană populară şi simpatizată, însă simpatia populară este ceva efemer.