Dorinţa liberalilor de a amâna alegerile pentru Parlamentul European le oferă adversarilor lor oportunitatea de a exclama satisfăcuţi că liberalii se tem de alegeri, acreditând astfel ideea că „nici măcar nu vor mai trece pragul electoral”. Replica lor este că orice om cu scaun la cap s-ar teme să intre în teren ştiind că echipa adversă a cumpărat arbitri.

Cum să joci corect în momentul în care preşedintele bate ţara făcând propagandă în favoarea Partidului Democrat? Este evident că toată această poveste cu referendumul pentru votul uninominal nu are decât scopul de a-i permite constituţional lui Traian Băsescu să facă propagandă partidului Democrat.
Cum poţi să joci când chiar înainte de alegeri este schimbată componenţa Autorităţii Electorale Permanente? Desigur, aici putem să pornim de la prezumpţia de nevinovăţie, însă faptul că schimbarea se petrece fix înainte de începerea campaniei electorale pentru alegerile europene este de natură a te face un pic suspicios în condiţiile în care cei de la AEP dorm liniştiţi de doi ani.
Desigur, admit că aici avem de a face cu o oarecare ipocrizie constituţională. Preşedintele este omul unui partid şi oricum ai da-o nu are cum să se dezică integral de acel partid. Constituţia românească îi rezervă însă mai degrabă rolul pe care ar trebui să-l aibă un monarh, de unde rezultă o contradicţie serioasă care chiar trebuie rezolvată, fie impunând precizarea constituţională ca preşedintele să nu fi fost membru al unui partid politic în tot ciclul electoral anterior (deci, minim cinci ani), care însă nu ar rezolva cu adevărat problema ţinând cont că această calitate de membru de partid este o formalitate şi deocamdată România nu este o ţară în care formalităţile să conteze atât de mult, fie acordând pur şi simplu puteri executive preşedintelui, după modelul american, construind în acelaşi timp şi posibilitatea de cenzurare a acestuia pentru evitarea exceselor. Din acest punct de vedere, preşedintele ar trebui tratat ca orice om politic membru de partid şi luat în considerare ca atare în bătălia electorală.
De un avantaj similar însă beneficiază şi premierul, care poate dispune de un aparat administrativ solid şi are o expunere mediatică cel puţin echivalentă. Până la urmă, este vina lui că nu a profitat până acum şi s-a complăcut în ipostaza de sac de box al preşedintelui, cu rezultatul cunoscut în deficitul de imagine. Abia recent a început să reacţioneze „bărbăteşte” şi sunt convins că sondajele viitoare vor reflecta în consecinţă schimbarea.
Pe de altă parte însă, nu se poate nega impactul emoţional al funcţiei prezidenţiale – mult mai mare decât impactul funcţiei de premier. În imaginarul colectiv, preşedintele este însuşi vodă, în vreme ce premierul este mai degrabă un funcţionar. Preşedintele are de partea sa „poporul”, premierul are de partea sa aparatul administrativ, birocraţia de stat. Preşedintele ia ţara „la talpă” şi vorbeşte personal cu poporul, premierul vorbeşte cu prefecţii. Oamenii vin cu plângeri la „vodă” nu la premier.
Nu ştiu dacă liberalii chiar se (mai) tem de preşedinte. În momentul de faţă, preşedintele este „blocat la mantinelă” de pechinezul nervos Dan Voiculescu. Ca un căţeluş isterizat, acesta s-a agăţat de preşedinte şi refuză să-i mai dea drumul. Îl latră disperat, enervându-l (probabil) la culme. Băsescu nu-i poate da un şut aşa cum ar merita, fiindcă i-ar sări toată lumea în cap, dar nici nu se mai poate mişca fără a fi însoţit de lătrăturile potăii.
În plus, preşedintele trece printr-o perioadă confuză după ce a pierdut iniţiativa politică şi şi-a ieşit din ritm. Până de curând, Traian Băsesu era cel care avea iniţiativa, acum se află în situaţia de a reacţiona la iniţiativele altora, o ipostază nouă pentru el, în care este evident că nu se descurcă absolut deloc. Gestul său de a da buzna peste Tăriceanu, după ce mai înainte dăduse buzna în Parlament reprezintă o slăbiciune, prompt speculată de Tăriceanu, care efectiv l-a ridiculizat, lăsândul să se dea în spectacol la şedinţa de guvern pe „chestiuni arzătoare la ordinea zilei” de tipul contractelor cu China, Pakistan sau Egipt, despre care se ştie că preocupă în mod deosebit opinia publică.
Avem de a face aici însă un joc politic, un joc politic diferit de cele jucate până acum. Cam ca diferenţa dintre balet şi rock. Actorii politici nu se mai menajează şi folosesc direct artileria grea.
Pericolul însă nu derivă din faptul că părţile aflate în conflict riscă să se decimeze una pe cealaltă – acest pericol chiar nu există, ambele fiind suficient de tari pentru acest război – ci din ascensiunea lui Gigi Becali. Atâta timp cât Gigi Becali era doar Gigi Becali, nu era nici o problemă. Aveam de a face cu un individ gonflat de o mass-medie în căutare de senzaţional (stimulată financiar, desigur), dar mult prea subţire pentru a reprezenta cu adevărat un pericol. În clipa în care el depăşeşte 10% din preferinţele electorale, în condiţiile în care nu dispune de o infrastructură organizatorică, nu dispune de oameni, nu dispune de absolut nimic în afară de el însuşi, Gigi Becali încetează să mai fie un om politic, reprezentant al unui electorat cu anumite caracteristici, ci devine de-a dreptul o stare de spirit, un fenomen social, alimentat de radicalizarea main-streamului politic.
Pe măsură ce spaţiul politic central devine din ce în ce mai violent şi mai radical, apropiindu-se de zona în care se aflau extremiştii acum 4-5 ani, simpatizanţii extremiştilor au nevoie de mai mult.
PSD-ul prin Iorgovan şi Vanghelie, PNL-ul prin Orban, Haşotti şi Norica Nicolai, PD-ul prin Traian Băsescu au dus discursul politic într-o zonă care îi aparţinea prin definiţie lui Vadim Tudor în urmă cu ceva vreme. De aceea Vadim şi PRM scad în sondaje şi este foarte posibil ca până la sfârşitul acestui ciclu electoral să ajungă la limita pragului de intrare în Parlament. Electoratul său nu mai este satisfăcut de „doza zilnică recomandată” de extemism oferită de tribun şi şi-au căutat alte pansamente emoţionale pentru frustrările acumulate.
Pericolul vine din împingerea unei părţi a electoratului „normal” în zona extremismului politic. Este ca şi cu alcoolul. Unii se dumiresc repede care sunt efectele nocive şi renunţă, alţii consumă în mod moderat, dar unii beau din ce în ce mai mult.
Gigi Becali avea un bazin electoral destul de clar delimitat: o parte din electoratul de tip asistat, abandonat de PSD şi cel dezamăgit de PRM. Asta se vede din scăderea continuă a celor două partide, scădere pe care doar PSD-ul încearcă să o contreze prin radicalizarea discursului şi acţiunii politice şi a discursului (ascensiunea lui Vanghelie, de pildă).
Deşi aparent asemănători, Traian Băsescu; Vanghelie şi George Becali bandajează frustrări diferite, suprapunându-se în mică măsură, singura asemănare fiind că „au gura mare şi le-o zic bine”. Nu ştiu exact dacă naturaleţea lui Gigi sau Vanghelie este… naturală, însă la Traian Băsescu este calculată la milimetru. Este de ajuns să citeşti cartea lui Săftoiu despre manipulare pentru a vedea toate resorturile comunicaţionale ale lui Băsescu. La Gigi este posibil să vină din şiretenie, fiindcă nu cred că are mari lecturi în spate şi nici nu prea a avut cine să-l înveţe. L-o fi ajutat Hrebenciuc, însă numai până la un punct. În ceea ce-l priveşte pe Vanghelie ştiu că la un moment dat avea consilieri de imagine foarte pricepuţi şi personajul său este în linii mari opera acestora.
Nici la electorat nu se prea suprapun. Gigi împarte cu Marian Vanghelie electoratul „asistat” al lui Ion Iliescu, abandonat complet de PSD (cu excepţia chiar a lui Vanghelie, care însă râmâne limitat la sectorul 5) şi care nu poate trăi fără pomeni. Casele pentru inundaţi, curentul din Ferentari, apartamentele la Zimnicea pentru cei doi oligofreni care voiau să se sinucidă sunt gesturi care ating la inimă profund acest electorat care trece în masă la PNG. Combinat cu delirul mistic şi viziunea voievodală ai un profil electoral complet.
Dincolo, frustrările sunt de altă natură, un pas înainte pe scara piramidei lui Maslow. Dacă primii vor ca statul/vodă să le dea casă/servici(hm, mai degrabă pensie, fiindcă munca e grea)/mâncare, dacă se poate fără ca ei să facă ceva, fanii Băsescului vor „dreptate”, văd în preşedinte un fel de Vlad ţepeş, considerat încă un model bună guvernare de români. Dar nu orice fel de dreptate, ci dreptatea „oamenilor simpli”, nu a „oligarhilor”. Sunt oameni care cred că toate averile din Top300 Capital sunt făcute prin mijloace necurate (hm, aici au parţial dreptate) şi vor ca vodă să le facă dreptate confiscându-le şi împărţindu-le cu poporul. Pe cei din prima categorie nu-i interesează averile celorlalţi atât cât primesc şi ei ceva acolo.
Pentru acest electorat, liberalii sunt „mânjiţi de petrol”, imagine pe care o regăsim în toate discursurile simpatizanţilor băsescieni, de la Stolojan până la anonimii scriitori pe forumurile ziarelor.
Alegerile europene au miză mult mai mare decât ar trebui şi decât o au în oricare dintre ţările membre, acolo unde media participării este undeva spre 43% (din circa 354 milioane de alegători înregistraţi au participat 154 de milioane), comparat cu media alegerilor naţionale unde avem o medie în jur de 60%.
Alegerile pentru Parlamentul European au fost transformate într-o chestiune de viaţă şi de moarte într-un mod aproape inexplicabil. Este evident că miza lor este una naţională, toată lumea pornind de la premisa că ele vor oferi clasei politice de la noi o „radiografie exactă” a stării de fapt. Mă tem că ceea ce vor oferi va fi orice altceva mai puţin o radiografie, cu atât mai mult una exactă. În primul rând, mobilizarea la vot va fi foarte dificil de făcut şi va conta foarte mult gradul de activism social al simpatizanţilor fiecărei tabere. Judecând după profilul electoral, înclin să cred că mai degrabă liberalii vor avea şansa obţinerii unui scor neaşteptat de bun, electoratul său fiind preponderent urban, educat, pentru care ideea de Parlament European are o relevanţă sporită faţă de un elector al lui George Becali, de exemplu, pentru care Parlamentul Eurpean este o abstracţiune imposibil de înţeles. Desigur, este posibil ca un „Trebuie să-l votăm pe domnu’ Gigi” să facă minuni în unele locuri, însă mă îndoiesc că se va întâmpla în prea multe locuri. Pentru asta trebuie o logistică şi o organizare la nivel local de care PNG nu dispune. Alin Teodorescu chiar a subliniat că scorul mare din sondaje al PNG este unul fals, tocmai din cauza acestei slabe mobilizări electorale, iar domnia sa ar trebui să ştie foarte bine fiind vorba de electoratul care l-a făcut pe Adrian Năstase să piardă alegerile. În plus, lista liberalilor este deschisă de (fostul?) ministru de Externe Ungureanu, ceea ce poate aduce voturi şi de la alte partide ca urmare a imaginii bune de care se bucură acesta.
În schimb, alegerile europene se pot dovedi o capcană periculoasă pentru Traian Băsescu şi PD. Mass-media le-a proclamat deja triumful şi un rezultat mai slab va avea un efect devastator asupra imaginii lor, o ipoteză deloc imposibilă, în condiţiile în care avem o listă „subţire” în absenţa Ancăi Boagiu.
În aceste condiţii, cred că domnul Tăriceanu este ultimul căruia ar trebui să-i fie frică.