În tot acest zgomot care vine de la clasa politică încep să se distingă strategiile de comunicare folosite de fiecare parte. În mod surprinzător, cei care greşesc sunt tocmai democraţii, partidul care până acum a excelat în această privinţă, cu atât mai de neînţeles cu cât ei fac mai degrabă ceea ce se numeşte în tenis „greşeli neprovocate”, apanajul de până acum al liberalilor.

Aceştia din urmă au în sfârşit o strategie coerentă şi logică, strategie care are mari şanse de reuşită. Interpretările din mass-media sunt însă eronate, analiştii făcând greşeala de a nu vedea pădurea din cauza copacilor. În momentul de faţă, liberalii şi-au împărţit foarte clar sarcinile. Călin Popescu Tăriceanu încearcă să-şi aproprie rolul de lider politic serios, responsabil, care este preocupat de viitorul ţării şi încearcă să se plaseze deasupra liderilor politici. El nu răspunde decât lui Traian Băsescu, ignorându-l complet pe Mircea Geoană sau Dan Voiculescu. Nu mai comunică decât în situaţii controlate în care poate beneficia de sfatul consilierilor săi. În mass-media apar informaţii că el „se opune eliminării PD-ului din guvern”, în ciuda presiunilor la care este supus din partea „aripii dure”. O apără pe Monica Macovei, chipurile, riscând o moţiune de cenzură împotriva guvernului. Apără PD-ul, refuzând să vină în faţa Parlamentului cu un guvern restructurat aşa cum îl forţează opoziţia.
Vine în Parlament şi pledează pentru reforma Justiţiei.
Avem aici de a face cu strategia celebră „good cop, bad cop”, pe care reprezentaţii maghiarilor au dus-o la rang de artă în politica românească. Tăriceanu este „poliţistul cel bun”, Antonescu şi Orban (mai nou şi Atanasiu) fiind „poliţiştii cei răi”. Aceştia din urmă au sarcina de a pune presiune pe democraţii, alimentând scandalul, iar democraţii, din ce în ce mai nervoşi, răspund, uitând o lege importantă „nu te certa niciodată cu un prost, fiindcă lumea nu sesizează diferenţa”. Sau pe româneşte, cine se amestecă în tărâţe, ajunge mâncat de porci.
După ce vreme de doi ani de zile PNL a fost demonizat de mass-media la instigarea preşedintelui şi a unor vectori de imagine apropiaţi de acesta, liberalii au fost transformaţi pentru multă lume în reprezentanţii „oligarhiei şi grupurilor d interese”, „petroliberali”, „slugile lui Patriciu” etc. Astfel, devine din ce în ce mai greu de înţeles de ce democraţii se cramponează de putere. Ca o soţie bătută şi abuzată în fiecare zi de soţ, dar care rămâne cu acesta. S-a ajuns chiar la situaţia ridicolă ca democraţii să ameninţe cu retragerea sprijinului politic al guvernului din care... nu vor să plece. Un fel de „să ştii că dacă nu mă mai baţi, nu-ţi mai fac ciorba de perişoare care îţi place ţie”.
O altă problemă a democraţilor este că au făcut greşeala de a ieşi la bătaie. Creşterea lor în sondaje a avut loc şi datorită faptului că au avut o prezenţă discretă la putere, neimplicându-se în scandalurile publice, lăsându-l pe Traian Băsescu să facă treburile murdare. În vreme ce Traian Băsescu ataca permanent PNL-ul şi pe Călin Popescu Tăriceanu, democraţii îşi vedeau liniştiţi de .... guvernare. Ca şi PSD-ul, care a crezut că dacă va începe să urle mai tare decât toţi va avea de câştigat, PD-ul a intrat şi el în acest cor al bălăcărelilor publice, însă au făcut asta într-un moment în care cam toţi ceilalţi se retrag. Democraţii nu au decât de pierdut din acest joc de-a „vă scoatem de la guvernare/ba noi nu vrem să plecăm” în care îi împing Crin Antonescu şi – mai nou, fostul ministru al Apărării, Teodor Atanasiu. Liberalii trag din toate poziţiile încercând să acrediteze ideea că democraţii sunt principalii vinovaţi de actuala criză politică, iar ei nu fac altceva decât să întărească această imagine agăţându-se cu disperare de putere. În mod normal, PD-ul ar fi trebuit să se retragă încă din momentul în care liberalii au votat pentru comisia de anchetă a preşedintelui (dacă nu chiar mai devreme). Dacă ar fi făcut atunci pasul la offside i-ar fi lăsat pe liberali cu strategia de comunicare în ploaie. De asemenea, amânarea alegerilor ar fi fost iar un motiv foarte bun pentru o retragere spectaculoasă. Aşa, nu fac decât să-şi pregătească o ieşire pe uşa din dos, nu doar de la putere, ci chiar din poziţia de partid semnificativ pe scena politică.
Atacurile violente la adresa consilierilor lui Tăriceanu, precum şi campania mediatică declanşată de cele două ziare pro-Cotroceni, Evenimentul Zilei şi Cotidianul ne arată că democraţii sunt cu adevărat speriaţi de aceştia şi de efectele în plan politic ale schimbării de imagine premierului. Însă încercarea de a contracara sfaturile consilierilor americani cu aducerea la Cotroceni a lui Seastian Lăzăroiu e din start sortită eşecului datorită diferenţei de categorie. În plus, mă tem că Traian Băsescu nu este omul care să asculte de consilieri.
Când PD-ul începe să urle mai tare, PSD-ul se retrage, scoţându-l la înaintare pe Dan Voiculescu (din deja celebra stenogramă nu Voiculescu este care iese prost) care îşi va câştiga astfel cel mai probabil un nou mijloc de transport către viitoarea legislatură. De vreo săptămână, PSD-ul nu mai comunică decât prin Cristian Diaconescu sau Mihai Tănăsescu. Vanghelie s-a retras, ieşind doar la lansarea almanahului Caţavencu, o acţiune de piar excelentă care îl face mai simpatic (aici trebuie să fac o paranteză, ca locuitor al capitalei cu domiciliul oficial în sectorul cinci şi cu cel flotant în sectorul şase am avut de a face cu ambele primării şi pot să spun cu onestitate că primăria sectorului cinci este mult mai prosfesionistă şi mai „user friendly”). Este posibil ca nişte oameni inteligenţi să-i fi tras pe social-democraţi de mânecă şi aceştia să fi realizat erorile pe care le fac şi acum se străduie din greu să reducă pierderile. Pesediştii luptă acum să-şi creeze imaginea de partid serios şi profesionist, alternativă la actuala alianţă neserioasă şi măcinată de scandaluri.
Părerea mea este că în momentul de faţă Partidul Democrat mai are nevoie de un singur eşec al preşedintelui Traian Băsescu pentru a se întoarce înapoi la poziţia de partid „de buzunar”, având agăţată de coadă tinicheaua de „partid problemă”. Iar acesta poate fi chiar suspendarea sa de către Parlament.