În articolul de ieri analizam strategiile de imagine ale partidelor politice şi exprimam ideea că democraţii au numai de pierdut rămânând la guvernare. Se pune întrebarea, atunci, de ce mai stau şi nu se retrag?

În momentul de faţă, răspunsul este „din prostie”. În urmă cu ceva vreme, rămânerea la guvernare era parte a unei strategii. Acum, este doar un rezultat al inerţiei. Cred că strategia iniţială era de a aştepta ca ei să fie daţi afară de la guvernare pentru a putea acuza PNL de ruperea Alianţei D.A. şi a pasa acestora nota de plată electorală. Schimbarea la faţă a liberalilor i-a prins pe democraţi fără nici o strategie şi nici idolul lor de la Cotroceni nu se simte mai inspirat. Dacă observăm, Traian Băsescu nu prea a mai ieşit în public aşa cum ne obişnuise şi mai nou a trecut la genul epistolar, el care era o persoană eminamente orală. Strategia liberalilor de a escalada orice gest al democraţilor şi al preşedintelui Băsescu la proporţii apocaliptice a avut darul de a-i intimida la modul cel mai serios pe democraţi şi chiar pe inintimidabilul Băsescu.
Furia cu care sunt atacaţi cei doi consultanţi americani de jurnaliştii de casă ai lui Traian Băsescu arată că aceştia sunt eficienţi şi au lovit unde trebuie iar strategia liberalilor dă rezultate.
Democraţii sunt acum prinşi ca într-un cleşte. Dacă se retrag de la guvernare, liberalii vor profita de ocazie şi-l vor acuza şi mai tare pe Traian Băsescu de destabilizarea vieţi politice, de implicare în viaţa partidelor, de uneltire sau te miri ce. Rămânând la guvernare, democraţii devin pe zi ce trece mai ridicoli şi pierd tot ce au câştigat în plan de imagine în dauna liberalilor.
O retragere de la guvernare îi loveşte pe democraţi şi la nivel organizatoric. În aceşti doi ani ei au adoptat comportamentul PSD acumulând vreo 400 de primari în plus faţă de alegerile din 2004, plus tot felul de traseişti politici. Plecarea de la putere poate declanşa o hemoragie de sens contrar care să se reflecte negativ la capitolul imagine.
În plus, PSD-ul face – conştient sau nu – jocul liberalilor ameninţându-i cu moţiunea de cenzură, ceea ce anulează acuzaţiile democraţilor de „patrulater negru”. Ce alianţă poate fi între PSD şi PNL dacă primul vrea să introducă moţiune de cenzură la adresa guvernului? Începe să devină din ce în ce mai vizibil jocul celor două partide, PNL şi PSD, de a pregăti scena pentru un joc în doi. Nu trebuie să înţelegem aici o alianţă între PNL şi PSD, ci mai degrabă o înţelegere în vederea scoaterii de pe „piaţă” a celui de-al treilea jucător astfel încât ulterior bătălia să se ducă în doi.
Din acest punct de vedere nu ştiu cât de multe şanse de reuşită poate avea strategia de „demonizare” a alianţei PNL-PSD. Totul depinde de cât mult mai este perceput în momentul de faţă PSD ca un partid „corupt” ca opus al unui Partid Democrat campion al justiţiei. Este perfect adevărat, PSD nu este un partid reformat, rămânând un conglomerat de grupări eterogene (în momentul de faţă se pot distinge în PSD cel puţin 4 grupări mai mult sau mai puţin adverse – gruparea „comunistă” din jurul lui Ion Iliescu, gruparea ardeleană, gruparea „baronilor locali”, gruparea „europeană”) însă nu ştiu dacă mai este văzut aşa cum era văzut în 2005, de pildă. Este posibil ca eliminarea din prim-plan a unor lideri (Adrian Năstase, Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, Micky şpagă etc.) precum şi stagiul în opoziţie să mai atenueze din imaginea de partid al corupţilor şi să facă pe mulţi să-l considere un partid frecventabil. Chiar dacă în momentul de faţă PSD este confuz la capitolul mesaje emise şi nu este foarte sigur cui se mai adresează, PSD-ul poate creşte. Scăderea lui în sondaje pare să se fi oprit după ce a atins limita bazinului său electoral de bază. Încă nu-mi este foarte clar care este acesta, însă este cert că PSD-ul a pierdut un tip păgubos de electorat, preluat acum de Gigi Becali, dar pe care are şanse de a-l recupera la un moment dat.
Discursul justiţiar al PD-ului a prins imediat după câştigarea alegerilor şi datorită unor acţiuni care la vremea respectivă păreau ferme în vreme ce acum par în cel mai bun caz ambigue. Nu văd cine a împiedicat PD-ul să aducă în justiţie vreun corupt. Deocamdată avem doar hărţuirea unor inamici politici ai lui Traian Băsescu – Adrian Năstase, Dinu Patriciu, Codruţ Sereş şi, fix acum după ce UDMR a trecut de partea PNL, Zsolt Nagy (în condiţiile în care comisia prezidenţială de anchetă a dormit vreme de vreo 3 luni). Lucrurile par atât de evidente încât nu văd ce justificare există pentru faptul că persoane marcante ale „corupţiei de partid şi de stat” din vremea PSD nu sunt nici măcar deranjate, de exemplu Ovidiu Muşetescu ori celebrul Micky şpagă. Faptul că marii corupţi sunt doar anchetaţi (hărţuiţi) şi nu sunt încă trimişi în judecată în vreme ce procurori se întrec în gafe astfel încât atunci când se va ajunge în faţa judecătorilor acuzaţii să aibă toate şansele să scape basma curată ne îndreptăţesc să considerăm că avem de a face doar cu un simplu joc de imagine. Această absenţă a rezultatelor este posibil să conteze mai mult decât insistenţa de a portretiza PSD-ul şi PNL-ul drept „duşmanii” reformelor. Până acum, Traian Băsescu a avut controlul serviciilor secrete, al poliţiei, al justiţiei, astfel încât lipsa de rezultate chiar nu are o justificare. În plus, faptul că imediat ce a apărut cuiva mai tare în gură decât el preşedintele a dat semne de slăbiciune îi poate afecta imaginea publică la modul cel mai serios.