Talibanii pedişti susţin că nu a mers fiindcă democraţii voiau reforma clasei politice şi a justiţiei, în vreme ce grupurile de interese grupate în jurul „oligarhiei petro-liberale” s-au opus. De partea cealaltă, este acuzat Traian Băsescu, identificat ca principal vinovat, prin atacurile constante la adresa PNL.

Lucrurile sunt mai complexe.
În primul rând, de la bun început a existat o anumită incompatibilitate între cei doi parteneri. Theodor Stolojan a fost în PNL o soluţie de avarie, într-un moment dificil al liberalilor. El nu a fost niciodată integral acceptat, dovadă că a fost şi eliminat fără regrete atunci când a încercat să revină în partid. Pe de altă parte însă, Stolojan este mult mai aproape de cultura organizaţională a democraţilor decât de cea a liberalilor. Să nu uităm că Stolojan a impus în PNL o disciplină „de fier”, mai potrivită unei organizaţii monolitice cum este PD-ul. Chiar şi din punct de vedere doctrinar, Stolojan era mai aproape de stânga europeană liberală decât de ideile de dreapta ale PNL, de aceea apropierea de Partidul Democrat a fost oarecum naturală pentru el. Nu trebuie insistat aici pe ideea că apropierea a fost întărită şi de provenienţa din acelaşi trunchi comun, FSN-ul, deoarece nu asta a contat cu adevărat. Cât despre ataşamentul lui Stolojan faţă de ideile liberale, este suficient să observăm cât de repede a îmbrăţişat doctrina populară după ce a fost clar că liberalii europeni nu-l vor primi.
Stolojan a fost privit ca un corp străin în PNL şi de electorat, dovadă că la ambele alegeri la care a participat scorurile sale au fost mediocre, în 2004 fiind nevoie de schimbarea lui cu Traian Băsescu.
În aceste circumstanţe, Alianţa D.A. a fost acceptată de liberali cu inima îndoită, ca o mezalianţă. Este dificil de spus acum cât a contat Alianţa D.A. ca organizaţie – să nu uităm că ea a pierdut alegerile în faţa unui PSD demonizat – şi dacă nu cumva PNL singur ar fi obţinut un scor similar. Singurul lucru care este dincolo de orice dubiu este că fără Traian Băsescu am fi avut acum o conducere PSD şi am fi fost probabil o parie a Europei. În turul doi am fi avut din nou de ales între Vadim Tudor şi un pesedist. şansele de a fi membri UE ar fi fost cvasi-nule.
Din acest moment însă, are loc ruperea filmului. Orice organizaţie, pentru a funcţiona eficient, trebuie să aibă un management eficient. Alianţa D.A. nu a avut acest management. Aici ar fi fost probabil util Theodor Stolojan, care ar fi putut asigura un management eficient al acestei alianţe politice, împiedicând cele două partide să-şi scoată reciproc ochii şi mediind relaţia cu preşedintele. Nu m-aş grăbi aici să-l fac vinovat pe Călin Popescu Tăriceanu, deoarece el a trebuit să-şi asume conducerea guvernului. Managementul alianţei trebuia făcut de altcineva nu de preşedinţii celor două partide.
Fără un management eficient, era o chestiune de zile până când cele două entităţi ale Alianţei vor intra în conflict datorită faptului obiectiv că există mai multe lucruri care le despart (ideologia, cultura organizaţională, familiile politice din care fac parte, clientela politică) decât cele care le unesc. Evident că acest conflict a fost alimentat şi de totala lipsă de diplomaţie a lui Traian Băsescu şi incapacitatea lui de a lucra în echipă.
Un alt factor subiectiv care a dus la destrămarea Alianţei este consituit de ponderea partidelor. O alianţă poate funcţiona eficient atâta vreme cât raporturile de forţe iniţiale se păstrează. Pe măsură ce acestea se modifică, ele vor produce tensiuni deoarece partea avantajată va încerca să renegocieze poziţia, în vreme ce partea afectată va încerca să ia măsuri pentru refacerea status quo-ului. Or aici este evident comportamentul duplicitar al PD-ului care s-a comportat ca un partid de opoziţie, beneficind de săgeţile trimise de la Cotroceni împotriva PNL. PD-ul a lucrat de la bun început pentru întărirea poziţiei sale şi pentru creşterea organizaţională – nu neapărat un lucru rău, în sine, în definitiv, rolul oricărei organizaţii este de a creşte – însă această creştere s-a făcut pe seama liberalilor (nu prin preluarea electoratului liberal, ci prin preluarea electoratului comun), aspect care nu avea cum să declanşeze ostilitate la un moment dat.
În ciuda a ceea ce încearcă unii analişti să acrediteze, disputa dintre cele două nu este declanşată de măsuri exterioare – lupta împotriva corupţiei, dosarele securităţii, condamnarea comunismului, independenţa justiţiei etc. – pentru simplul motiv că acestea sunt instrumente de relaţionare externă or problemele Alianţei sunt de natură internă. Argumentele de mai sus pot constitui obiect de discuţie faţă de PSD şi PRM şi nu au legătură cu problemele Alianţei D.A. În diverse momente, diverşi reprezentanţi ai PD sau PNL au exprimat puncte de vedere care pot fi interpretate pentru sau împotriva acelor argumente. De exemplu, ce luptă împotriva securităţii face PD-ul, atâta vreme cât colaboratorii notorii ai fostei poliţii politice comuniste ocupă funcţii în partid? Ce luptă împotriva corupţiei face PNL dacă preşedintele partidului îl sună pe procurorul general pentru a se interesa de soarta dosarului amicului său? Cum luptă PD-ul împotriva corupţiei, atâta timp cât preşedintele tolerează în jurul său propriul său „grup de interese”? Exemplele pot continua şi de o parte şi de alta.
În principiu, PD-ul (sau Traian Băsescu) poate merge alături de PLD în refacerea Alianţei D.A. şi în încercarea de a prelua electoratul acesteia. Personal, mă îndoiesc că o alianţă mai poate prezenta interes pentru electorat, având în vedere eşecul catastrofal al CDR şi ADA (ca să nu mai punem la socoteală că cele două eşecuri au un numitor comun în Traian Băsescu). Înclin să cred că – cel puţin vreo două cicluri electorale – se va merge pe partide, eventual pe guverne minoritare (nu trebuie uitat că România a avut un singur guvern majoritar, guvernul Petre Roman).