Dacă ar fi să vorbesc în termeni corporatişti, firma mea are 3 linii de business, aparent diferite între ele. Este vorba de consultanţă implementare sisteme de management, dezvoltare de instrumente optimizare (CRM, SFA, LMS), resurse umane. Prima „linie de business” este alimentată de stat. Cam 80% dintre clienţii mei pe zona aceasta sunt firme care lucrează cu statul, de la firme măricele, cu aproape 300 de angajaţi, până la mici afaceri de familie (am clienţi câteva firme în care lucrează doar soţul şi soţia). Sigur, multe din cerinţele licitaţiilor publice frizează absurdul, introducând un cost suplimentar pentru firme. Ce sistem de management al Responsabilităţii Sociale să ceri de la o firmă cu 3 angajaţi? Cum poate răspunde la modul onest o firmă cu 3-4 angajaţi cerinţelor unui sistem integrat de 3-4 standarde? Astfel de cerinţe pot fi OK la proiecte de anvergură, cu firme mari, dar ce nevoie este de un sistem de management integrat pentru montarea unei prize la o şcoala din Văscăuţi? Mă rog, asta este o altă discuţie.
Revenind, când criza a început să-şi facă simţiţi colţii, estimam că zona de implementare sisteme de management va scădea abrupt, pe măsură ce constrângerile bugetare vor limita fondurile publice, în schimb va creşte partea de dezvoltare instrumente de optimizare şi de creştere a eficienţei. Realitatea însă e… complexă. Această cerere a dispărut complet – ultimul CRM a fost implementat în vara lui 2008 şi ultimul sistem SFA în toamna aceluiaşi an. În schimb, a crescut treptat cererea pentru sisteme de management. Au apărut inclusiv companii care nu avuseseră nici o tangenţă cu statul.
În vremuri de restrişte, firmele româneşti se îndreaptă către stat pentru salvare. Acelaşi stat pe care îl acuză că practică impozite mari şi proceduri de achiziţii netransparente. În loc să se eficientizeze şi să-şi crească competitivitatea, aşteaată pleaşca de la stat. În acelaşi timp, companii spaniole, portugheze, italiene, împinse de foame din ţările lor aleargă peste tot – prin România, Bulgaria, Ucraina, Moldova, Iugoslavia, prin Polonia, Croaţia, dar şi prin Irak, Iran, prin America de Sud – după contracte şi afaceri. Sunt mult mai bine organizate, mai eficiente şi mult mai competitive. Şi produc bani pe care îi trimit acasă. Firmele româneşti nu pot decât să spere să obţină firimituri ca subcontractanţi ai acestora.
Ştiţi vreo firmă românească să fi pornit în expansiune în Bulgaria, Iugoslavia, Moldova, Ucraina? Mai bine închidem prăvălia sau ne milogim după vreun contract de la stat.
Comments
Un răspuns la „Economia privată de stat”
Pai in expansiue s-a dus Leonardo si s-a intors la fel de repede precum s-a dus.
Ar mai fi Rompetrol cu benzinarii dar nu ma pricep la business-ul cu petrol asa ca nu-mi dau seama cat e de ok; cu siguranta e o componenta in strategia lor dar, repet, nu am treaba cu petrolul.
Ar mai fi cateva pe relatia Moldova (BCR -pe ultimul loc din cele 16 banci de acolo, A&D s-au dus si ei pe acolo si ar mai fi si alte companii din FMCG care au unit Romania cu Moldova).
Desigur, e infim. Petrom ar fi putut deveni un lider balcanic? Eu cred ca da. BCR? Un producator de medicamente? Un producator din zona food&beverages (Comtim-ul a murit din lipsa de furaje si de vreo 6 ani tot muncesc americanii sa-l reconstruiasca) ar fi avut loc sa se dezvolte independent in zona? Poate ca da.
Nu avem branduri, nu avem companii de top care sa traga dupa ele mii de IMM-uri in mod sanatos (noroc cu Loganu’ 🙂 ). Avem diferente semnificative de dezvoltare economica la nivel regional, nu avem infrastructura si pierdem, numarul greilor care vin cu afaceri in Romania, pe an, e cam mic. Sa speram ca Voestalpine se va instala confortabil la noi, in curand. Dar e putin.
Bine zicea Kennedy ca „nu te intreba ce poate face statul pentru tine, ci, ce poti face tu pentru stat” doar ca ala se adresa altei natiuni, cu alt spirit.