Cât de mult muncesc românii?

Recentul deces la locul de muncă al unei tinere mame ridică din nou problema „muncii în exces”, prilejuind zeci şi sute de articole şi reportaje lacrimogene, încă o ocazie de a critica „patronii nemiloişi” sau „corporaţiile insensibile” care-i exploatează pe bieţii angajaţi. Aşa cum o demonstrează majoritatea românilor care muncesc în afară, ca popor, nu suntem nici mai leneşi, nici mai harnici decât alţii. Avem poate chiar un atu în abilitatea de a face faţă/improviza cu succes, identificând soluţii ingenioase acolo unde alţii se opresc. Este mai degrabă efectul sărăciei decât al dictaturii comuniste.

Atunci, de ce se munceşte frecvent la noi peste program? Inclusiv în firme care în filialele din alte ţări angajaţii „rup uşa” la terminarea programului. Răspunsul este foarte simplu: lipsa de eficienţă. Care nu este neapărat vina angajaţilor, ci a managementului, căci productivitatea muncii este dată de management şi organizare. Aici poate fi identificată o oarecare lipsă a firmelor româneşti. Cunosc multe situaţii în care se preferă doi-trei angajaţi plătiţi cu 1000 de lei pentru o activitate pe care ar putea-o face un altul motivat şi cu un salariu de 2000 de lei. Faptul că firmele tolerează pierderea de timp duce la devalorizarea muncii şi încurajarea comportamentului lipsit de responsabilitate. Din fericire, de regulă, oamenii de valoare nu fac mulţi purici în locuri unde capacităţile lor nu sunt apreciate/înţelese.

La tragedia proaspăt petrecută (ca şi la cea anterioară) s-a sărit mult prea repede la criticarea autorităţilor şi a „patronilor nemiloşi”, ignorându-se complet rolul familiei şi al individului însuşi. Merge „să tragi la jug” când eşti tânăr. Am lucrat în mass-media, în publicitate şi nu puţine au fost nopţile în care la 2-3 eram încă la birou pentru a termina ceva. Cu o pizza/shawrma şi o butelcă de cola munceam fără griji. Era fun. Mai lucram şi sâmbăta şi duminica fără probleme. Până când am pornit pe cont propriu, în 2002, am avut aproape tot timpul cel puţin 2 joburi/colaborări pe lângă slujba principală. Asta însă merge la 20 de ani, nu de la 30 încolo. Nu când ai copii de crescut.

Nu cred în vina companiilor/patronilor. Nu trăim în sclavagism. Din contră, majoritatea companiilor au o teamă reală faţă de problemele pe care le pot crea angajaţii. Cam 99% din litigiile de muncă se rezolvă în favoarea angajaţilor. Fiecare este responsabil în primul rând pentru propria persoană. Costă în jur de 100 de lei un set de analize, pe care, cu puţină alergătură pe la medicul de familie, le poţi face şi gratuit. O dată pe an, măcar. Nu te costă nimic să spui că sarcinile sunt prea mult şi să ceri o distribuire mai echitabilă a eforturilor sai nişte termene mai umane. „Nu-ţi convine, pleacă” e simplu de spus, dar nu este chiar atât de simplu de făcut. Mă rog, dacă lucrezi „la negru”, asta e. E alegerea ta.


Comments

2 răspunsuri la „Cât de mult muncesc românii?”

  1. Eu nu i-aş învinovăţi pe patroni, cât pe angajaţi. Pentru că patronii n-ar fi ajuns unde sunt fără complicitatea şi acceptul tacit al angajaţilor. Vine ITM-ul: cum poate instrumenta un dosar dacă angajaţii îl iau pe „nu” în braţe? Sau la stat: a fost cool să fii bugetar, acum s-a întors roata în unele domenii. Şi câtă vreme cineva va şti că lumea nu va pleca de la călduţ, treaba va continua aşa.

  2. Eu nu i-aş învinovăţi pe patroni, cât pe angajaţi. Pentru că patronii n-ar fi ajuns unde sunt fără complicitatea şi acceptul tacit al angajaţilor. Vine ITM-ul: cum poate instrumenta un dosar dacă angajaţii îl iau pe “nu” în braţe? Sau la stat: a fost cool să fii bugetar, acum s-a întors roata în unele domenii. Şi câtă vreme cineva va şti că lumea nu va pleca de la călduţ, treaba va continua aşa.
    +1