Când un angajat al unei firme private face o greşeală, plăteşte firma respectivă şi patronul acesteia. După care, în funcţie de cât de bun a fost la negocierea drepturilor şi responsabilităţilor îşi recuperează sau nu paguba. Ce se întâmplă însă atunci când greşeşte un angajat de la stat. OK, lăsând la o parte tentativele de muşamalizare şi descurajare a oricărui protest extrem de persuasive. Plătim toţi. Plătim despăgubirile naţionalizărilor comuniste. Plătim erorile judiciare ale anilor ’90 (şi, în general, toate erorile judiciare). Plătim indirect (prin faptul că avem servicii publice mai proaste). Plătim.
Putem oare privatiza Justiţia? Până la urmă, este cam ceea ce a făcut Gigi Becali (aprobat mai mult sau mai puţin cu voce tare de majoritatea populaţiei). Aparent ideea este absurdă, fiindcă atunci cei care ar avea bani ar putea fi avantajaţi. Oare? Şi-ar permite o firmă privată nivelul de despăgubiri la CEDO al statului român? Cumva, mă îndoiesc de asta. În plus, deja există un precedent prin puzderia de firme de protecţie şi pază care nu sunt altceva decât o poliţie privată.
La fel şi în sănătate, deja avem servicii medicale private (până la un anumit nivel, deoarece investiţia este foarte mare şi pentru moment nu se justifică, statulş neîncurajând până acum concurenţa), inclusiv servicii de urgenţă, cel puţin la fel de eficiente ca cele de stat. Iar costurile nu sunt cu mult mai mari (dacă ne referim la TCO – total cost of ownership – costul total al achiziţiei serviciului, respectiv, plăţi informale, plata unei părţi din tratament, plăţile de asigurări de sănătate).
Inclusiv în zona „prestaţiilor sociale” zona privată este mai eficace, în ciuda beţelor în roate puse de stat. Da, numărul poveştilor de succes este relativ mic, tocmai pentru că este o zonă în care descurajarea funcţionează foarte puternic.
Dacă ne uităm la istorie, vedem că privatizările au însemnat salvarea unor companii/servicii prestate de stat. Dacia & Automobile Craiova vs. Aro, Tractorul, Semănătoarea. Banca Agricolă vs. Bancorex. Şi exemple se pot găsi nenumărate. Inclusiv (de fapt, mai ales) exemple în care greşelile privatului au fost plătite prin ieşirea din business. Doar statul nu iese niciodată din business, indiferent de numărul de greşeli sau de cât de costisitoare sunt.
Până unde putem merge? Dacă am privatiza şi preşedinţia sau Parlamentul? Sau Curtea Constituţională?
Există însă şi o zonă a eşecului privat. Educaţia. Preponderent, zona privată este compusă din „fabrici de diplome”. Desigur, aici există şi o explicaţie socială. Numărul mic de absolvenţi de la stat la începutul anilor ’90 şi o presiune socială puternică a dat o cerere enormă pentru „diplome” şi iniţiativa privată nu a făcut decât să profite de conjunctura economică favorabilă. Rămâne de văzut dacă vreuna din instituţiile de învăţământ private va ajunge să înţeleagă că poate este mai bine să aibă un student cu o taxă de 5000 de euro/an decât 20 cu 250.
Comments
Un răspuns la „Privatizare – până unde?”
Privatizarea a ajutat statul roman acolo unde a dat gres, mai exact in foarte multe domenii, asa cum bine ati exemplificat mai sus, lista ramanand deschisa. Dar oare statul roman a fost ajutat de investitori autohtoni sau balanta se inclina mai mult catre cei straini, in special dupa revolutia de la 1989 care a deschis granitele, urmata de integrarea in UE care a facilitat accesul vesticilor pe piata locala? Intrebarea pe care o ridic in completarea topicului de mai sus este: avem atata nevoie de investitori straini, sau putem incepe o campanie e privatizare autohtona care sa valorifice propriile resurse avand drept scop final relansarea economiei prin forte proprii?