Sfârşitul unei ere

Iniţial mă gândeam să pun ştirea asta în serialul de ştiri esenţiale dar merită mai mult decât o simplă menţiune. Într-un fel, glumind, desigur, putem spune că mayaşii aveau dreptate. 2012 este sfârşitul lumii. Al unei lumi. Privind retrospectiv, văd că din cei aproape 22 de ani de muncă (incredibil, anul acesta fac 40 de ani, o vârstă care demult mi se părea bătrâneţea) pe care îi voi face la vară, mai mult de jumătate, adică 12 sunt strâns legaţi direct sau indirect de print.

Am lucrat într-o editură, într-o tipografie, în câteva redacţii din perioada romantică a presei. Mirosul de tipar proaspăt, chinurile BTului mi s-au impregnat în memoria afectivă. Mi-a plăcut întotdeauna să citesc şi, deşi de ceva vreme citesc preponderent pe ecran, încă mai cumpăr cărţi, am aproape tot timpul 2 cărţi pe noptieră pe care le citesc mai mult sau mai puţin în paralel. De o săptămână, sau poate deja două?, proiectul „Biblioteca pentru toţi” al celor de la Jurnalul a sucombat şi nici cel de la Adevărul nu se simte mai bine. Am unele emoţii că vor duce la capăt „colecţia roşie”.

Mă bucur că fac parte dintr-o generaţie fericită. Pentru mine, 1989 a venit la fix. Aveam 18 ani, suficient cât să înţeleg ce înseamnă o dictatură, suficient cât să-mi inducă unele frustrări care îmi joacă acum feste, deşi le recunosc şi încerc să mi le suprim atât cât este omeneşte posibil, dar, pe de altă parte, la timp pentru a evolua într-o lume „normală”, atât cât poate să fie normală o societate proaspăt ieşită din dictatură, şi a mă dezvolta neîngrădit. Am profitat de perioadă acumulând o experienţă deosebită, greu de echivalat în alte condiţii. Am trăit „în direct” naşterea internetului (prima adresă de mail în 1998 pe hotmail, cu 2 MB) şi am făcut şi încă fac ceva bani „din el”, dar nu m-aş fi gândit că va ajunge să omoare printul.

Sigur, DVD au omorât CD, care au omorât casetele, benzile şi vinilurile, şi vor fi şi ele omorâte de raza albastră ori de te miri ce altă tehnologie. Dar nu m-am gândit că digitalul va omorî printul şi că la un moment dat cărţile vor dispărea. Digitalul ne schimbă mult mai mult decât ne putem imagina. Noi am apucat o viaţă off-line şi single-tasking, copiii noştri nu pot înţelege lumea fără o conexiune la internet şi minim zece taburi deschise în browser în vreme ce mai fac şi altceva. Vorbim deja de o cu totul altă cultură şi mod de înţelegere a vieţii şi societăţii.

Poate sunt prea deformat, dar nu m-am gândit niciodată la carte ca un simplu mediu (destul de perisabil), ci mai degrabă ca la un întreg. Încă nu-mi pot imagina o viaţă fără bibliotecă (am aproape 2000 de cărţi), dar nici în 1989 nu-mi imaginam viaţa altfel decât ca inginer într-o întreprindere, cu Dacie 1300 sau Oltcit, apartament cu 3 camere primit de la unitate şi concediu prin sindicat la Saturn.

Sigur, ca orice consultant în management, nu pot să nu văd aici o oportunitate de business. Digitalul permite „publicarea” şi a multor opere care altfel nu ar fi fost rentabile în varianta clasică.