Guvernul a reuşit să treacă prin asumarea răspunderii un nou Cod al muncii, după care va curge lapte şi miere. Şomajul va dispărea, investitorii vor da buzna, iar munca la negru va fi doar o amintire tristă. De partea cealaltă, Opoziţia şi sindicatele anunţă apocalipsa: angajaţii vor fi transformaţi în sclavi pe plantaţie, vor dispărea contractele nederminate şi, în general, va fi vai şi-amar de bietul truditor ajuns la cheremul capitaliştilor.
Cum (nu numai) acest guvern nu poate fi bănuit de o subită dragoste pentru mediul de afaceri autohton – în nici un caz din partea guvernului care a introdus forfetarul şi tot felul de obligaţii birocratice care au pus pe drumuri inutile contribuabilii persoane fizice şi juridice – motivaţia urgenţei trebuie căutată în altă parte. Deşi firmele au criticat Codul Muncii vechi, care acorda mai multe drepturi angajaţilor, piaţa muncii în sectorul privat a funcţionat OK şi nu în rigiditatea relaţiilor de muncă trebuie căutate principalele motive ale faptului că circa 1,6 milioane de angajaţi lucrează fără forme legale. Când pentru a plăti un salariu de 1000 de lei unui angajat trebuie să plăteşti 850 lei taxe la stat şi paritatea se menţine indiferent de sume, alegerea raţională economic este clară, mai ales că până recent ITM era mai degrabă un colector de hârtii în loc să-şi exercite misiunea de inspecţie şi să exercite o presiune în vederea legalizării. Pe aceşti angajaţi, care se pun singuri în afara cadrului legislativ, evident că o modificare a Codului Muncii nu îi ajută cu nimic.
În mediul privat, cel mai bun „cod al muncii” este angajatul însuşi. Dacă este bun, se protejează singur, alegându-şi angajatorul care să-i ofere un salariu acceptabil şi condiţii de muncă. De cele mai multe ori, condiţiile oferite de angajatori oricum sunt superioare celor din Cod. Orice firmă serioasă are tot interesul de a păstra şi stimula angajaţii performanţi. Cei mai puţin performanţi sunt oricum expuşi, şi chiar în condiţiile vechiului Cod erau (mai greu, după ceva mai mult timp) „încurajaţi să caute alte oportunităţi de dezvoltare”.
Da, sunt zone în care noul Cod aduce o binevenită reglementare cu revizuirea contractelor pe perioadă determinată – turism, construcţii, agricultură, alte servicii sezoniere, dar şi aici se găseau portiţe legale pentru cei care chiar doreau o activitate în legalitate.
Dacă ne uităm bine la zonele modificate semnificativ – slăbirea puterii sindicatelor, flexibilizarea reglementărilor colective – este clară ţinta reală a guvernului. În calitate de cel mai mare angajator din România, guvernul a constatat pe pielea lui ce greu este. Lipsa banilor face ca statul să nu mai poată susţine un aparat administrativ atât de voluminos şi, mai ales, în companiile deţinute de stat, plin de angajaţi ineficienţi, gen CFR sau Poşta Română. Aceşti angajaţi sunt apăraţi de sindicate gălăgioase (oricum, din ce în ce mai puţin eficiente datorită manipulărilor politice în care s-au angajat) şi de cutume din vremea comunismului sau poate chiar de dinainte. Statul a fost un angajator prost, care a încurajat lipsa de performanţă, nepotismul şi incompetenţa. Obligativitatea introducerii criteriilor de performanţă şi a evaluării angajaţilor va crea o adevărată revoluţie în zona de stat, deranjând imobilismul. Nu mă aştept la schimbări spectaculoase de azi pe mâine, dar cu siguranţă este un pas în direcţia corectă.
Şi trebuie amintit că nu este singurul. „OMFP 946/2005 – Ordinul Ministrului Finanţelor Publice pentru aprobarea Codului controlului intern, cuprinzând standardele de management/control intern la entităţile publice şi pentru dezvoltarea sistemelor de control managerial” introduce standarde de control intern pentru instituţiile publice, care, din păcate, nici până azi nu este implementat în toate.
Per total, Codul Muncii este mai bun decât varianta anterioară, fără a fi perfect sau un panaceu la problemele de pe piaţa muncii. Nu ajută însă neapărat companiile, cât guvernul, în accelerarea diminuării sectorului de stat.